EDITORIALE ȘI OPINII

Denver – preşedintele Obama a avut dreptate să renunţe la întîlnirea APEC (Cooperarea Economică Asia – Pacific) din Bali, Indonezia şi să se axeze, în schimb, pe patologiile politice ale Congresului SUA.

Nu de mult timp, v-am spus o poveste cu nişte „puţari“ – cei care sapă sau repară puţuri. Acum vă voi spune una despre meseriaşii care se ocupă de celălalt capăt al circuitului apei dintr-o gospodărie.

Mai tînărul meu prieten intră în birou, la primele ore ale dimineţii, şi îmi spuse, precipitat, cu emoţie vizibilă în glas: „A luat André Malraux Premiul Nobel pentru Literatură!“ Lucram la nişte chestiuni administrative, iar informaţia transmisă brusc mă trezi din calcule complicate.

E surprinzătoare uşurinţa cu care unele mesaje publicitare contemporane recurg la cuvîntul fericire. În contexte dintre cele mai banale, fericirea e asociată băuturilor răcoritoare, farmaciei, micului dejun, arderii caloriilor etc.

Manifestaţiile pro-Roşia Montană devin, treptat, manifestaţii antisistem şi reflectă, de fapt, o nemulţumire mai largă. Refuzul politicii este de înţeles, dar este şi o capcană: doar prin politică se poate schimba ceva serios.

Îmi reorganizez arhiva personală. Dau peste tot felul de lucruri, semne ale timpului şi ale sorţii, martori ai unei istorii care se va scrie cîndva sau niciodată. Aşa, de pildă, scrisoarea alăturată, adresată în 1989 lui D.R. Popescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor.

Chiar aşa se cheamă mica broşură pe care tocmai am primit-o. Este prezentarea unei campanii de cercetare-acţiune realizată în Ţara Chioarului de o echipă de arhitecţi însoţită de socio/etno/ antropologi sub îndrumarea omniprezentei Fundaţii PRO Patrimonio şi a Asociaţiei Cîte-n lună şi-n mansardă.

Pe Christian Tell, la nr. 16, se află o casă unică în Bucureşti ca armonie discretă a arhitecturii. A construit-o în 1895 Oscar Benisch (1866-1925), fiu de arhitect şi el însuşi arhitect, ale cărui rude aveau proprietăţi în preajmă, iar familia sub numele căreia era cunoscută această vilă se numea Patzelt.

În discursul public ieşean, strada Cuza Vodă este prezentată drept oaza în care s-ar fi păstrat farmecul vechilor clădiri dintr-un oraş al birjelor, negustorilor, boierilor şi al unei lumi dispărute. În fapt, din diferite motive, pînă acum s-a făcut prea puţin pentru punerea în valoare a acestei artere.

Ce se întîmplă cînd milionul de euro devine unitate de măsură a şpăgii, iar zecile de milioane – tot de euro – încap bine-mersi în valizele evaziunii? Ei bine, putem vedea o parte bună: sistemul funcţionează, organele abilitate ale statului îşi fac datoria.

Am mai scris aici despre ciudata preocupare a prim-ministrului pentru Brâncuşi. Fiinţă complet aculturală, dr. Victor Ponta se bagă în cele ale culturii cu impetuozitatea obraznică ştiută din politică. Nu-l poţi acuza, totuşi. Omul face ce ştie.

Acum mai puţin de un an, primarul din Buşteni ni se plîngea. Dorise omul să facă un tîrg de produse tradiţionale. A dat sfoară prin judeţ (Prahova) să vină micii meşteşugari. A găsit şi un loc bun, în faţa Primăriei. La tăierea panglicii, surpriză: trei rulote de „chiurtoşcolaci“ şi vreo zece negustori cu produse tip Vadu’ Cerbului.

Mă pregătesc să mă urc în avion. Lîngă mine, un turist filmează îmbarcarea cu o cameră video, înălţată două palme deasupra capului. În rîndul format dinaintea ghişeului, el se mişcă şovăielnic, dar ferm în aviditatea lui de a înregistra totul.

Alle Jahre wieder… cu regularitate şi de şase decenii, anual cam la aceeaşi dată, editori din Germania şi din mai toate ţările lumii îşi etalează producţiile în pavilioane de dimensiuni foarte variate, în funcţie de bugetul alocat, dar şi de prestigiul pe care şi-l arogă.

În ultima perioadă, Vrancea ne tot leagănă uşor, iar Guvernul vrea să ne avertizeze cînd vine cutremurul. Să ne dea alarma, pe oriunde am fi. Evident, seismele nu pot fi prezise nicăieri în lume. Dar nimeni nu contrazice această idee.

Turnura pe care a luat-o viaţa unui coleg de-al meu de şcoală – după ce a fost învestit într-o funcţie cu oarecare miză socială şi economică – merită descrisă succint aici, deşi locul ei ar putea fi mai degrabă într-un roman de aventuri spectaculoase.

S-a scris destul de mult despre „feminizarea“ numelor de profesii şi funcţii, în diferite limbi şi culturi. În genere, intenţia de a impune în uz forme feminine e întemeiată pe ipoteza legăturii indisociabile dintre limbaj şi gîndire şi e pusă sub semnul militantismului feminist.

Scenă din Cehoslovacia, din timpul invaziei sovietice: „Trei soldaţi s-au apucat să percheziţioneze maşina. Odată treaba isprăvită, ofiţerul care le ordonase s-o facă m-a întrebat pe ruseşte: «Kak ciuvstvuietiece?», adică: «Cum te simţi? Care-ţi sînt sentimentele?»

La sfîrşitul anului 1995, un domn din Bucureşti mi-a trimis, la Dilema, o scrisoare emoţionantă cu privire la alegerile ce urmau să aibă loc în anul următor. Domnia sa nu mai voia repetarea preşedinţiei lui Ion Iliescu şi nu credea în şansele lui Emil Constantinescu, de care, de altfel, se declara – în chip profetic – dezamăgit.

Astra Film Fest a împlinit 20 de ani! Într-o retrospectivă prietenoasă şi instructivă, Dumitru Budrala, iniţiatorul şi directorul festivalului, aminteşte, în treacăt, cum a pornit acesta: la început a fost... o căruţă cu cartofi!

Un prieten îmi trimite pe Internet o bucăţică dintr-un plan al Bucureştilor pe care, fără să-l pot data cu precizie, îl cred de la începutul secolului trecut. El cuprinde un fragment din zona periferică nordică, ce va deveni rezidenţială în deceniul următor.

Patrimoniul istoric al ţării este victima unei barbarii neîmblînzite de nimic; adăugaţi aici ignoranţa prin eşecul şcolarizării, în ultimele două decenii. Şcoala şi-a abandonat exigenţele, a înlocuit efortul educaţiei culturale cu protocronisme vetuste, în care farul călăuzitor al judecăţilor estetice este, cel mult, Cenaclul „Flacăra“.

Cîteva mii de oameni au mărşăluit duminică prin Bucureşti, pentru cauza Republicii Moldova. Marşul a fost organizat de Platforma Civică „Acţiunea 2012“, o coaliţie de organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de iniţiativă care susţin unirea Republicii Moldova cu România.

Pentru mine, nota dominantă a manifestaţiilor împotriva exploatării gazelor de şist este ignoranţa. De fapt, agitaţiunea întreagă se petrece într-o ceaţă informaţională cuprinzătoare. Cam aceeaşi părere o am şi despre manifestaţiile „Salvăm Roşia Montană“.

Economiceşte vorbind, exploatarea gazelor de şist are sens. Argumentul utilizat cel mai des: America s-a trezit din şocul crizei economice punîndu-şi industria să inhaleze gaze de şist, în cantităţi din ce în ce mai mari.

Mulţi au căzut în admiraţia protestelor împotriva proiectului minier de la Roşia Montană. Şi, teoretic, ar fi putut fi o mişcare de admirat. Părea a fi clasica luptă a societăţii civile împotriva marii companii veroase care încearcă să obţină profituri distrugînd natura.

Selecţionerul, ca şi mai-marii ţării, ne reprezintă la fix, e ca noi, aşa cum nu vrem să ştim că sîntem. Nu ne place de el, cum nu ne place de noi, dar n-avem ce face, trebuie să mergem mai departe în formula asta, a minimului şi scrîşnitului succes.

Filă de jurnal: luni, 30 septembrie 2013, ora 19. Mă trezesc lenevind după o zi agitată. În deplin acord cu o veche zicală americană (idle hands are the devil’s playground/cel care nu face nimic face lucrarea diavolului), iau o decizie neinspirată.

Nu doar cuvintele-tabu, măscările sau blasfemiile pot fi cu totul absente din limbajul unor vorbitori, chiar dacă apar extrem de frecvent în vorbirea altora. Şi alte cuvinte sau expresii sînt obiectul unor preferinţe ferme.

La Berlin, lumea e foarte supărată. Instituţia care se ocupă de mijloacele de transport în comun ale oraşului a constatat că fiecare al şaselea autobuz şi cam fiecare al unsprezecelea tramvai ajung în staţie cu întîrziere.

Nu, nu căutaţi în dicţionare, nu veţi găsi termenul, l-am inventat ad-hoc. Dar, într-un fel, mă bîntuie de mult. Încă mai am în minte imaginea vie a „thymocraţiei“ de pe vremea cînd făceam teren la Rovinari, un „centru agroindustrial“ născut din fantezia voluntaristă a lui Ceauşescu, pentru a da patriei mai mult cărbune.

Mai ţineţi minte? Vă povesteam odată că, atunci cînd o doamnă, văzînd cum se demola o superbă casă veche, a început să fotografieze, şeful echipei de lucrători s-a repezit să o oprească: „Te ştiu eu... Eşti din mafia lui Pippidi!“

Există monumente, construcţii, clădiri vechi pentru care trecerea timpului este fatală, la ea adăugîndu-se nepăsarea. Începută în 2007 cu surle, trîmbiţe şi emisiuni TV, reabilitarea Cetăţii Devei s-a înfundat după doar doi ani, în catacombe birocratice suficient de dubioase pentru a justifica expresia „s-a furat şpaga“.

„În aceste zile am două priorităţi: să mă văd cu primarii şi cu jurnaliştii.“ Asta se spune că le-ar fi cerut comisarul pentru Dezvoltare Regională, Johannes Hahn, colaboratorilor săi înainte de deschiderea Open Days – zilele europene ale oraşelor şi regiunilor, manifestare desfăşurată săptămîna trecută la Bruxelles.

Admir devoţiunea cu care unii dintre prietenii mei se dedică Basarabiei. Nu-mi explic de ce nu pot vibra şi eu atît de pur şi de patriotic (folosesc cuvîntul în cel mai serios sens!). Ar trebui să pot. Sîngele meu este, pe jumătate, basarabean, căci mama mea s-a născut acolo.

Să mă laud: pe vremea lu’ Guvernu’ Năstase, proaspăt absolvent al unor cursuri de Computer Assisted Reporting, m-a luat un val de entuziasm şi am încercat să promovez un set de reguli privind cantitatea şi calitatea datelor prezente pe site-urile de Internet construite de autorităţile publice.

A scris despre violatori cărora le pare rău, despre mercenari închipuiţi, despre Obama şi atacurile ucigaşe cu drone, despre părinţii lui, despre criza financiară, despre Nicole Kidman, Matt Damon, Kevin Spacey, Brad Pitt şi mulţi alţii.

Cîinii încep să latre şi se reped la noi. Unul e mic, dar ceilalţi doi sînt destul de mari şi ameninţători. „Staţi liniştiţi, vorbiţi cu ei că nu vă fac nimic.“ „Am mai auzit noi vorbele astea cu nu vă face nimic şi, pe urmă, cîinele sare pe tine şi te muşcă.“

Decanul alerga, tulburat, pe coridoarele corpului principal al Universităţii. Deschiderea festivă a anului academic părea să fi creat o nebunie generală. Parcările din campus erau blocate, profesorii şi studenţii se înghesuiau la orare, iar bobocii se aflau într-o derută totală, vecină cu halucinaţia.

Eticheta „limbă de lemn“ a fost aplicată, în ultimii 20 de ani, mai multor tipuri de texte, nu numai celor produse de comunicarea politică. Uneori, judecata era nedreaptă: nu orice stil complicat, greu de înţeles, încărcat de formule fixe, merită caracterizarea peiorativă, cu implicitele ei acuzaţii de rigiditate, redundanţă şi clişeizare.

"Mai vezi tu pe cineva care gîndeşte ca tine?“ Asta îi spune cineva lui Mugur Călinescu, în piesa Tipografic Majuscul, care se joacă la Odeon. Piesa pune în scenă un dosar de Securitate. Mugur Călinescu a fost un adolescent de 16 ani care, în 1981, a scris pe zidurile din Botoşani mesaje subversive.

Da, o ducem greu. Stăm prost cu economia, cu finanţele, cu corectitudinea, cu competenţa şi cu simţul răspunderii. Sîntem guvernaţi brambura, am ales în Parlament tot soiul de personaje de mîna a doua şi a treia, presa scrisă şi televiziunile sînt pline de vulgarităţi, lovituri sub centură, bîrfe vesele şi propagandă de gaşcă.

Cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu face parte din acea serie relativ recentă de abordări care îţi dau impresia unei întîlniri proaspete cu istoria şi cu „realitatea“, în răspăr cu istoriile voievodale, epocale sau hagiografice, oferindu-ţi sentimentul unei ieşiri din mitologie – şi demitologizările – naţionale cu care sîntem peste măsură de obişnuiţi.

Colecţia de „Călători străini despre ţările române“ pe care o publică Institutul de Istorie „N. Iorga“ cuprinde deja şapte volume numai pentru traducerea comentată a unor relatări din secolul al XIX-lea, cînd asemenea texte sînt mai numeroase şi mai întinse.

Clădirile şi obiectivele de patrimoniu din Iaşi se confruntă cu o nouă metodă de ştergere de pe faţa pămîntului. Lăsarea în paragină, distrugerea, ciuntirea, murdărirea cu graffiti sau demolarea au devenit deja desuete.

Este interesant să vezi Europa fotografiată din satelit, pe timp de noapte. Petele albe, luminate, îţi arată clar zonele cele mai dezvoltate – Beneluxul, regiunea pariziană, Bazinul Ruhr şi Valea Rinului, apoi multă lumină în Cîmpia Padului, în jurul Romei şi Golfului Neapole.

Am aniversat, nu cu mult timp în urmă, în 13 septembrie, 20 de ani de la semnarea Acordului de la Oslo (cel care lansase speranţa că o negociere directă între israelieni şi palestinieni ar putea duce la crearea unui stat palestinian).

„Alo, Şăver?“ „Da.“ Am recunoscut-o imediat pe Cynthia. N-o mai văzusem de foarte mulţi ani – ultima oară, îmi amintesc bine, în livingul imens, inundat de soare, al vilei ei din Palm Beach –, dar nu-i puteam uita vocea.

Drum lung prin Bulgaria şi apoi un ultim efort pe luminoasa autostradă grecească, pînă la ferry-ul de la Keramoti. O măsea în curs de dezumflare, combinată cu anunţuri meteo îngrijorătoare, despre viitorul apropiat.