EDITORIALE ȘI OPINII

Parafarea de către guvernul de la Chişinău a Acordurilor de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană a reaprins în România discuţiile privind reunificarea ţării. Preşedintele Traian Băsescu a vorbit despre unire ca despre următorul proiect naţional al României, după aderarea la NATO şi UE.

În colecţia ideilor primite de-a gata şi rumegate la nesfîrşit fără ca cineva vreodată să le fi examinat validitatea, se găseşte şi aceea că România are nevoie de un „proiect naţional“ – după aderarea la NATO şi aderarea la UE, România nu mai are un atare proiect, vasăzică se află în nevoie de unul.

Carevasăzică, în articolul trecut mă minunam. Nu înţelegeam de ce, în condiţiile în care orientarea agricolă a Comisiei Europene este mai degrabă înspre susţinerea fermelor mici şi familiale, spre 20 de hectare, şi a producţiei bio-eco-prietenoase cu natura, marii fermieri români tac mîlc.

Molière şi-a propus să sesizeze tipurile umane şi, cu preţul unei simplificări abuzive, a reuşit să deseneze pe avar sau mizantrop: scopul e la el explicit, programatic, simptom al esteticii clasice în căutare de generalizări umane, de „prototipuri“ ce debordează individualul.

În general, spiritul şi civilizaţia britanică mi s-au părut mereu de admirat şi, poate, de dat exemplu, mai ales într-o ţară ca a noastră, plină de oameni dezorientaţi şi descurajaţi. Şi sînt convins că o mulţime de români împărtăşesc aceleaşi simpatii pentru britanici.

O întîmplare de acum mai bine de un deceniu îmi revine obsesiv în minte, probabil din cauza pitorescului ei aşa-zicînd „pre-european“. Întors acasă după un masterat istovitor în inima Marelui Albion, un fost student de-al meu mi-a povestit nişte lucruri care astăzi par desprinse din butaforia altui secol.

Sensurile cuvintelor se schimbă de cele mai multe ori pe nesimţite. Uneori, singura dovadă a transformării e apariţia termenilor în contexte noi, în combinaţii pe care nu le-ar permite înţelesurile tradiţionale.

„Noi am rezistat o iarnă întreagă în frig, fără gaz, electricitate şi mîncare“, zice preşedinta Lituaniei, ziariştilor adunaţi la Vilnius. Sînt 1000 de ziarişti acreditaţi, în micul oraş german de limbă lituaniană, care zbîrnie de delegaţii oficiale.

Dacă mi s-ar cere o definiţie a dictaturii, aş spune că dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de imposibil. Pe de altă parte, cînd în spaţiul public totul devine posibil, avem de-a face cu anarhia.

„Strămoşii noştri îşi iubeau cuvintele lor. Erau cu adevărat fericiţi cu ele. Mintea lor nu era făcută altfel. Cuvintele omului alb nu şi-au găsit drumul pînă la ei. Oamenii albi vin adesea în casele noastre. Cuvintele lor se strecoară în gîndurile noastre ca şerpii şi le întunecă."

De mai multe zile, de cînd a apărut un afiş care invită la vizitarea Muzeului Severeanu, căutam un moment liber ca să mă duc să-l revăd, după ani (vreo zece?). Ştiam că fusese atîta vreme închis, dar afişul era îmbietor. Cînd colo, tot închis, cu lacăt la poartă.

În cimitirul de pe Calea Lipovei din Timişoara se află o Coloană neogotică din 1852, cadou al împăratului Franz Iosif pentru că oraşul a rezistat asediului revoluţionarilor maghiari în aprilie – august 1849.

Mi-l amintesc şi azi, deşi au trecut mai bine de trei ani de atunci. Holul sediului provizoriu al Parlamentului Republicii Moldova – „originalul“ se afla în renovare după distrugerile suferite mai an, în timpul protestelor tinerilor care răsturnaseră regimul Voronin.

Acum 50 de ani, a murit împuşcat cel de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy. Exact în aceeaşi zi, s-a născut mitul JFK.

Aflu dandanaua: pare-se că aproape o treime dintre euro-bănuţii dedicaţi agriculturii vor fi orientaţi spre producţia de mîncare bio-eco-organică… Ştiţi dumneavoastră de care: dintr-aceea care dă bine la generaţiile tinere, urbane şi cu nivel de salarizare binişor peste venitul mediu.

Vechiul liceu arată aproape la fel cum îl ştiam. Statuia domnitorului şi iedera de pe faţadă sînt la locul lor, tablele sînt tot verzui şi pline de formule neşterse peste week-end, în zona cancelariei s-au făcut renovări şi uşile au acum nişte stucaturi ce întăresc impresia de vechime.

Am văzut (cu întîrziere!) filmul din 2010 (premiat cu Palme d’Or şi César) al lui Xavier Beauvois – Des hommes et des dieux/Despre oameni şi zei. Forţa peliculei vine, în primul rînd, din faptele reale pe care se bazează şi pe care le reactualizează cu multă autenticitate.

O pronunţare cu vocală nazalizată trece adesea neobservată în vorbire: dacă cineva nu e foarte atent, nici nu-şi dă seama că interlocutorul său pronunţă cuvîntul zîzanie în forma zînzanie. Faptele devin mai evidente în scris, cînd constatăm că forma zînzanie (zânzanie) are surprinzător de multe atestări în Internet.

Şerban Marinescu – arhitect, denunţător la DNA. Au avut un contract cu Primăria Rîmnicu Vîlcea, au livrat proiectul. Primarul le-a plătit o treime din sumă, apoi le-a cerut şpagă ca să plătească şi restul. A doua treime venea după ce se înţelegeau, iar a treia după ce primea şpaga.

Mai întîi, ai de înregistrat expresia sonoră a animalităţii. Zgomotele străzii, ale mediilor audio-vizuale, ale oricărei aglomerări umane s-au îndepărtat simţitor de la stilistica articulării calme, a emisiei controlate raţional.

Care e situaţia în România, din acest punct de vedere? În studiul Nielsen, 81% dintre români ar intra în clasa de jos, trăind la limita decenţei, adică fără să-şi permită să facă cheltuieli de voie (procentul celor care au bani doar pentru strictul necesar este pe undeva la 40-50%).

Citind acest text, oricine va fi uimit de adevărul observaţiilor, de inteligenţa privirii şi de dreptatea previziunilor. Raportul dintre prezent şi viitor e clar: „Capitala cea mai urîtă, cea mai murdară şi cea mai fără farmec din Europa s-ar putea transforma într-o metropolă de care să nu ne mai fie ruşine.“

Deveanul mediu va răspunde invariabil că oraşul lui este cochet. Aici încap multe – iubirea de locul unde trăieşti, o anume candoare provincială, mîndria de a fi locuitorul unei reşedinţe de judeţ. Şi, evident, propriul orizont, propriile aşteptări.

Mai întîi, vestea bună: vinerea trecută, la Bruxelles, cu două săptămîni înainte de summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a declarat că Republica Moldova a îndeplinit toate condiţiile necesare desfiinţării regimului de vize pentru UE.

De oarecare timp, dragul meu prieten Cristian Ghinea se gîndeşte cum să „modernizeze“, cum să „reformeze“ partidele politice din România. Vast program! Diagnosticul pus de Cristian Ghinea sistemului nostru de partide este, în general, corect.

În momentul cînd tu, autoritate (politică sau tehnică), ai ceva de făcut (o lege, un normativ, o reformă, un sistem de subvenţii, o schimbare de taxe), pleci de la premisa că acum e rău, că trebuie să repari sau să îmbunătăţeşti ceva (cum ar fi, de exemplu, nivelul de trai) şi te gîndeşti cum să faci să fie mai bine.

„A anvelopa, anvelopare“ e un nou barbarism, intrat deja în limbajul uzual. Barbarism la propriu poate deveni cînd, odată cu pereţii blocului, muncitorii anvelopează, adică astupă şi aerisirile şi îşi fac de lucru chiar şi cu aparatele de aer condiţionat, cum aud că s-a întîmplat prin Drumul Taberei.

Într-o convorbire à la Poloniu – Laerţiu, din copilărie, taică-meu făcea o observaţie destul de obscură pentru mine – elev de şcoală primară la vremea respectivă. „Tăticule“ – spuse el, la un moment dat, cu voce gravă – „să nu te baţi cu nimeni, să eviţi orice conflict, iar pe răutăcioşi să încerci să-i linişteşti cu vorba bună!“

E întotdeauna interesant cum ajunge un nume propriu de animal să se încarce de conotaţii culturale şi să devină reprezentativ şi generic. Grivei este, într-adevăr, în momentul de faţă, numele tipic pentru un cîine, în ipostaza sa comună.

Fără. Unii exultă. N-au de ce. N-a fost dat jos vreun preşedinte de ţară sau şef de ANAF. Nu nervii sau lehamitea consumatorilor de fotbal l-au doborît. Nu vreun dosar ori vreo luptă de drept sau de idei l-a pus pe făraş. Nu.

Şerban Marinescu este arhitect. Anul trecut, a fost unul dintre cei trei cititori care au cîştigat o carte la lansarea volumului Eu votez DNA. După o vreme, lui Şerban i s-a cerut şpagă. M-a întrebat ce să facă. I-am zis să meargă la DNA. Aşa a ajuns Şerban Marinescu denunţător. L-a denunţat pe primarul din Rîmnicu Vîlcea.

De cîte ori ninge, îmi aduc aminte de Păltiniş. De Păltinişul pe care l-am trăit în anii ’70-’80, împreună cu o mînă de prieteni. Făceam rost, la răstimpuri, de cîteva zile libere şi de ceva bani, ca să ne putem permite scurte episoade de refugiu în preajma domnului Noica.

„Invizibil, ţăranul literaturii noastre vechi apărea doar în împrejurări paroxistice. Acestea îl scoteau din matca lui tăcută, din rosturile lui şi-l arătau lumii: un ţăran răzvrătit, unul ieşit din minţi, altul eroic, alţii victime excesive ale secetei, birurilor, invaziilor. În rest, tăcere."

De atîtea ori s-a pus întrebarea ce trebuie să facem din Bucureşti, încît răspunsurile între care avem de ales au fost ale unor personalităţi cît se poate de diferite: de la Martha Bibescu la Marcel Iancu, de la N. Iorga la G.M. Cantacuzino, de la Dem. Dobrescu la G. Călinescu.

Şi totuşi, viitoarele alegeri pentru Parlamentul European nu sînt chiar ceea ce păreau a fi. Din păcate. Două recente declaraţii ale unor marcanţi lideri europeni sînt de natură să-i aducă pe cei mai entuziaşti cu picioarele pe pămînt.

Constantin Noica spunea că lansajul filozofic poate porni de la absolut orice lucru de pe lumea asta. Cu alte cuvinte, în ochii filozofiei, nu există lucru banal. Aşadar, mă simt încurajat să vă împărtăşesc ceea ce am aflat despre scobitori. Obiecte simple, prea simple pentru a ne solicita atenţia.

„Domnule Giurgiu, sînt de la firma Fîsss_Invest, lider global pe pieţele de capital mondiale“ (devin brusc enervat, am experienţă, bănuiesc ce urmează), „şi aş dori să purtăm o discuţie despre oportunităţi incredibile de investiţii pe piaţa de valori.“

Poşta Română e o instituţie pe care, de voie, de nevoie, cu toţii o cunoaştem. Despre ea se pot scrie seriale întregi. Eu însumi am mai scris, nu o dată. Deşi nu se schimbă nimic acolo, la fiecare vizită reuşeşte să mă surprindă.

Profesorul Gog a fost decan la o Facultate de Litere din ţară. Omul dezvăluise, întreaga sa viaţă, o bonomie structurală – aparent, imposibil de alterat. Probabil că natura lui pozitivă şi-a extras seva nu doar dintr-o înzestrare genetică, ci şi dintr-o înclinaţie către cele sfinte.

Dicţionarele noastre nu oferă totdeauna cititorului, din păcate, cele mai desluşite explicaţii etimologice. Aşa se face că originea unui cuvînt ca tîmpit, unul dintre cele mai frecvente în româna colocvială, poate părea – la o căutare în dicţionare – mai complicată decît este în realitate.

Acum ceva vreme era difuzată, pe una dintre (prea) multele televiziuni locale, o emisiune despre ceramica de Horezu. Mai bine spus, despre pericolul în care aceasta se găseşte – pierderea propriei identităţi, într-o nemaîntîlnită invazie de importuri din China şi Bulgaria.

Un şef de guvern şi de partid din Estul Europei doreşte să candideze pentru funcţia de preşedinte. Pentru a finanţa campania electorală, execută o schemă de finanţare prin care inspectoratul de stat în construcţii obligă firmele din domeniu să cotizeze pentru campania prezidenţială personală, dar dusă în numele partidului.

„Confundaţi cultura cu music-hall-ul“ mi-a spus, deunăzi, un împătimit al arhivelor şi al ediţiilor rare, căruia îi vorbisem tendenţios (impertinent) despre sterilitatea erudiţiei pure. „Iar dumneavoastră o confundaţi cu expertiza contabilă“ – i-aş fi răspuns, dacă n-ar fi existat între noi filtrul vîrstelor.

Revin cu o a doua lectură a cărţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, centrată, din punctul meu de vedere, pe problema modernizării statului. Ceea ce putem să întrevedem în – şi dincolo de – documentaţia bogată a autoarei pe această temă este nici mai mult, nici mai puţin decît eşecul constitutiv de modernizare a statului român.

O clădire, o statuie sau un mormînt sînt învestite cu misiunea de a păstra pînă la tine, şi prin vremea fără capăt care va urma, amintirea cuiva. Ai auzit la şcoală despre acela? Probabil, însă acum locul e înnobilat, are o valoare istorică.

Comisarul european pentru Justiţie, Viviane Reding, a menţionat din nou România printre ţările membre în care statul de drept este încălcat. Criza politică din vara anului 2012 a fost din nou adusă în discuţie. Ce a determinat intervenţia atît de dură a comisarului Reding?

Zilele acestea, a apărut în librării versiunea românească a cărţii Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi cîteva lecţii ale secolului XX de Vladimir Tismăneanu. O voi citi şi voi scrie despre ea, dar pînă atunci nu-mi pot reprima o amintire.

Am citit cu încîntare articolul lui Vintilă Mihăilescu „Thymocraţia salvează România?...“, din numărul 505 al Dilemei vechi. Argumentaţia folosită este înşirată logic, cu şarm şi eleganţă. Una peste alta, sînt mai mult decît de acord cu demonstraţia finală a domnului Mihăilescu.