Vintilă MIHĂILESCU

În prezent, asumarea riscului a devenit o coordonată majoră a existenţei noastre sociale.

Plictisul este neplăcerea de a rămîne singur cu tine însuți.

În lumea politică (și nu numai) toată lumea vorbește despre „polarizare“ (și, de fapt, toată lumea este polarizată).

Pentru a înțelege menirea și rostul flâneur-ului în viața modernă, să ne aducem aminte că acesta nu trebuie confundat cu dandy-ul. Dacă acesta din urmă se preumblă în spațiul orașului pentru a fi văzut, flâneur-ul o face pentru a vedea; dacă dandy-ul este

Modernitatea, care a răsturnat această ordine, și-a propus să înainteze doar cu fața către viitor, negînd, eliminînd, depășind, eludînd trecutul.

Pe vremea mea era greu de imaginat „hedonismul“. Majoritatea și-au trăit pur și simplu viața, încercînd să se bucure de ea atît cît s-a putut, în timp ce o minoritate și-a asumat responsabilitatea – și, de regulă, a plătit pentru aceasta.

Și iată că a venit Daddy și a sunat Na­ționala: Hai la lupta cea mare, Teleor man cu Teleor man să ne unim, adică Teleor men din toată țara, uniți-vă! Și s-au unit, căci acum ori niciodată puteau să-și croiască altă soartă. Aceasta este „clasa socială“ care conduce în

Povestea cu simțul umorului nu e cîtuși de puțin o glumă. Îmi aduc aminte că unul dintre puținele lucruri cu care am rămas din facultatea de psihologie a fost următoarea afirmație bodogănită de profesorul Neveanu după ce ne predase două ore despre testele de personalitate:

Nu, simțul umorului nu este apanajul „oamenilor puternici“, adică al celor care sînt mînați în luptă de dorința, chiar de nevoia de a se simți puternici, de a-și exercita un soi sau altul de control asupra lumii și mai ales asupra celorlalți oameni. Mai mult

Simțul realității și simțul puterii merg mînă în mînă și se sprijină unul pe celălalt. Adesea, această „putere“ ia forma elevat intelectuală a „seriozității“ ca atare, a puterii ce stă în gîndirea rațională, logică și bun-simț intelectual autoatribuit (unii numesc c

Pe cine ar putea deranja promisiunea fericirii și cine nu și-ar dori cu disperare evitarea suferinței? Nimeni, evident! Punctual, pentru mine, care sînt terorizat de un singur lucru în viață (pînă acum…), și anume de perspectiva durerii (mai mult decît de durerea propriu-zisă), toate analge­zicele pe care le-a creat medicina în ultima vreme sînt o mană cerească, le iubesc, le caut, mă liniștesc cu gîndul la ele. Iar culmea în acest domeniu mi se pare cînd, la dentist, întîi ți se oferă un mic je

Mai este atunci acest rîs un „simț al umorului“? Greu de spus… Un lucru îmi este însă clar: fără aprehensiunea neantului, simțul umorului poate să înceapă ca un șpriț subțire de vară și să continue ca un pahar de vin spumant; fascinat de căderea în neant,

Se poate spune că „absurdul“ este doar o părere, o atitudine printre altele. Exact în momentul în care îmi notez aceste cuvinte, de pildă, am primit un lung SMS de la o prietenă din Franța, iar mesajul se încheie cu următoarea declarație: „S-ar părea că toate lucrurile au un sens!“. Oare?

Primul sens-direcție care decurge, pentru mine, din aceste premise este că Omul se dovedește a fi, mai presus de toate, un Homo Narrans – dar într-un sens mult mai cuprinzător și mai profund decît cel acreditat de Kurt Ranke, care a folosit, se pare, pentru

Ce metaforă, Andrei, Constipația! Important nu este ce vrea ea să însemne cu „adevărat“, ci faptul că deschide spre niște adevăruri de necuprins. Vom înțelege deci ceva cu adevărat fundamental despre Om în momentul în care vom reuși să deslușim măcar întrucîtva relația intimă, profundă și misterioasă dintre constipație și Dumnezeu!

Așteptînd să merg la tomograf, am avut o revelație de pozitivism transcendental. Iată cam cum ar arăta lucrurile din această perspectivă: totul începe cu Praful Cosmic; cîndva, tîrziu, are loc Întîmplarea Extravagantă care se va chema „lumea vie“,

Faptul că ai dosar îți dă senzația că ești important“ – realizează ea, amuzată. Dar cîți s-au amuzat pe această temă? Apoi amintește că o anumită dedublare a identității este proprie și antropologului pe teren.

Frustrarea legitimă a devenit dispreț de castă. A fost epoca „ciumpalacilor“. „Uitați-vă la aceste maimuțe!“ – se mai revolta încă zilele trecute, privind participanții la mitingul PSD, un comentator de pe un post anti-PSD.

Postcomunismul nu a adus deci pur și simplu corporații în țară, ci a lansat „miracolul“ corporatist.

Decuplarea de la timpul societății, o reacție la fast prin aderarea la slow movement, de la slow food inițiat de Carlo Petrini la slow science, promovată de Isabelle Stengers și trecînd prin slow development și chiar o reevaluare a slow economy.

Teleormania… Criptic termen! Poate fi citit și ca manie, și ca mînie, dar și, evident, ca Teleo(RO)mînie. Dintre toate versiunile, eu prefer însă Teleor man, adică omul de Teleor.

Copilul nu poate fi vinovat pentru simplul motiv că nu trebuie niciodată învinuit, cam așa ar putea fi rezumată noua moralitate a parenting-ului. Un soi de psihanaliză morală second hand ocupă deja biblioteci întregi de sfaturi pentru mame și tați, este interiorizată de tinerii părinți ca o biblie domestică și devine chiar comportament de control civic: să vină protecția copilului la vecini, că-și terorizează copilul, l-am auzit plîngînd de cîteva ori săptămîna asta!

Îmi iau la revedere de la cititori, dar rămîn prin preajmă.

Nu mai este vorba nici doar de „legile Justiției“, nici de trecerea taxelor de la angajator la angajat, nu mai este vorba nici măcar de îmbătrînita în rele corupție; România își face și ea intrarea în epoca iliberalismului!

Familia nu mai este nici ea ficțiunea frumoasă a neamului, prietenii de pe rețelele de socializare pot rămîne veșnic anonimi. De asemenea, ni s-a repetat de atîtea ori că națiunea este un mit atît de cusut cu ață albă, că trebuie să fii bigot ca să mai crezi în ea.

Stăpîna casei a luat-o însă de braț și a condus-o la vechiul closet din fundul curții. Apoi i-a explicat, candidă, că baia aceea, din casa cea nouă cu zece camere, folosește doar „în caz de nevoie“…

Cu toții ne „țigănim“ cu autoritatea. „I-am păcălit pe ăștia“ – spunea taximetristul meu. De ce? Pentru că ăștia vor să-mi impună mie ce să fac, dar o să le dovedesc eu că nu sînt decît niște „fraieri“. „Ăștia“ sînt toți cei care exercită un soi sau altul de autoritate, lipsită însă de prestigiu sau chiar percepută ca ilegitimă și/sau îndepărtată și trecătoare. Aici intră, după caz și context, statul în general, partidele și oamenii politici, elitele, părinții sau UE.

Ați auzit dumneavoastră pe cineva care să vrea să se facă instalator? De ce? Pentru că „nu se mai cere“, a explicat Ecaterina Andronescu în 2009, cînd a închis învățămîntul profesional

Ducem o lipsă cronică de viziuni coerente și consecvente. Iar acestea țin mai mult de oameni decît de resurse. Să le luăm pe rînd.

Omul este animalul care spune povești. Iată una dintre cele mai frumoase – și mai profunde! – definiții pe care o știu.

Patrimoniul industrial este încă, pentru imensa majoritate a românilor, o contradicție în termeni: cum o să fie o fabrică un obiect de patrimoniu?

Copilul nu poate fi vinovat pentru simplul motiv că nu trebuie niciodată învinuit, cam așa ar putea fi rezumată noua moralitate a parenting-ului. Un soi de psihanaliză morală second hand ocupă deja biblioteci întregi de sfaturi pentru mame și tați, este interiorizată de tinerii părinți ca o biblie domestică și devine chiar comportament de control civic: să vină protecția copilului la vecini, că-și terorizează copilul, l-am auzit plîngînd de cîteva ori săptămîna asta!

Tradițiile nu au voie să devină un cult al trecutului, monopolizat de patrioții neo-„Cîntării României“.

„Trecerea la o economie de piață“ s-a redus, în foarte multe cazuri, la dezindustrializare, fără a fi urmată însă de o reindustrializare sau o rentabilizare pe măsură a unor noi ramuri economice.

Tot ce este perceput drept „elită“ va fi devalorizat resentimentar, tot ce este expert, simplu specialist în ceva, va fi înlăturat din funcţii, iar omul nepotrivit va fi promovat peste tot la locul nepotrivit.

Pentru mulți turiști europeni în Cuba, comunismul este un spectacol de neratat.  Cum se raportează, acum, cubanezii la comunism? Ambivalent… Antropologul britanic Martin Holbraad relatează, în acest sens, un monolog edificator al unei bătrîne pe o stradă a Havanei: „Cînd oamenii ăștia l-au dat jos pe Batista, eram cu ei – totul era atunci schimbare! Dar, Dumnezeule, cine ar fi crezut atunci că o să-i mai avem aici, agățîndu-se cu unghiile, pînă acum? Nimeni nu poate să suporte asta!“

Ceva este diferit fundamental între imaginarul Iadului și cel al Fumatului. Primul ne trimite la lumea cealaltă, este transcendent; ultimul a trecut în imanență și ne pîndește la fiecare colț al vieții cotidiene. Salvarea nu mai este dincolo, ci aici.

Cei mai norocoși cubanezi lucrează acum pe plantația turistică. Doar cu unele excepții, desigur, cei care nu au acces la rețelele turistice sînt altă lume. Uneori, oamenii acestei lumi ironizează lumea neocolonială, ca acel grup de tineri care, văzînd coloana noastră de mașini de teren venită într-un „safari“ (cum altfel?…) pe o plajă rezervată de snorkeling, și-au scos pălăriile de pai și au mimat, rîzînd, cerșitul: Señor, ceva de mîncare, por favor!

În Cuba, pe ferestrele mereu deschise (sau inexistente…) ale caselor, în baruri sau pe stradă, vezi femeile cubaneze indecent de „plinuțe“ pentru gustul occidental, care își provoacă soții cu nurii rotunjimilor lor debordante și citesc în ochii acestora iubirea pe care le-o poartă.

Cînd cred că nu le vede nimeni, chelnerițele debarasează pe ritm de salsa. La o terasă alăturată, un englez între două vîrste s-a ridicat de la masă și începe să danseze, privindu-și cu atenție vîrful picioarelor. O cubaneză i se alătură și îi arată ce să facă cu picioarele lui.

Riscurile percepute sînt profund diferite pentru „tineri“ și „bătrîni“. Primii trebuie să-și păstreze încrederea în necunoscut și să riște cu entuziasm pentru a nu fi marginalizați ca loser-i. Ceilalți trebuie să reducă pe cît posibil necunoscutul și incertitudinile, căci au devenit copleșitoare pentru mijloacele lor.

Dar de unde și pînă unde această „neplăcere de a rămîne singur cu tine însuți“? Pentru omul plictisit, branșarea la „rețele“ nu este, de fapt, o conectare la societate, ci o evadare dintr-un sine pe care s-a plictisit să-l tot caute și să-l expună controlului public.

Viața cotidiană pe planeta cărbunelui, atunci cînd a filmat în subteran și o defecțiune tehnică de ventilație era să-i îngroape pe toți în metan.

Vorba unui olandez: „Pe noi ne-a făcut marea. A trebuit să ne îndiguim polderele, iar digurile nu se pot face și întreține de unul singur. Fără ele, nu existam ca nație!“

Cine nu înțelege sensul existențial al lui riposino –l riposino la umbra unui platano – nu poate înțelege sudul și, în consecință, nici Europa.

Dracii cei bătrîni au zis că, în numele lor, să se cheme drachiu. Cei mijlocii au zis să se cheme drăchilă. Da’ într-al nostru? au zis cei mititei. Într-al vostru ţuică. Şi amu aşa a rămas, că rachiul cel mai tare e drachiu, cel mijlociu drăchilă, iar cel slab, care se face din perje, ţuică.

Am arunca lucruri din casă (pentru că s-au strîns prea multe, pentru că sînt vechi) și am cumpăra lucruri noi (pentru că ne lipsesc și avem nevoie de ele), dar acestea rămîn predominant funcționale și „reci“, și nu e cazul să-ți umpli casa cu ele. Importante sînt doar obiectele cărora le porți grija... Am lăsat la sfîrșit o constatare care i-a pus pe gînduri pe designeri: în portretul casei ideale, lumina este evocată de 75% dintre bucureșteni, față de doar 31% în celelalte orașe. Bezna din comu

„Ura este cea care unește oamenii. Aceștia găsesc o satisfacție în ideea că noi sîntem buni pentru că ei sînt răi“. Dar și frica poate uni în egală măsură: ne temem de răutatea lor!

Stînd pe terasă, adică nici în casă, nici în lume, visez la prispa caselor de țară. Este arhitectura lui întru – obișnuiesc să le spun eu studenților la cursul de cultură materială. Nimeni nu înțelege nimic și nici eu nu mă iau prea în serios, dar se non è vero, è ben trovato, mă consolez eu.

Muzeul nu are stil, dar nici umor, nu are distanță, dar nici empatie. Ce au oare cu bietele milieuri, de pildă, aceste obiecte atît de desuet tandre, cu care bunici și mătuși își alintau locuința amărîtă pentru a o însufleți puțin?