O îndoială iremediabilă
Se poate spune că „absurdul“ este doar o părere, o atitudine printre altele. Exact în momentul în care îmi notez aceste cuvinte, de pildă, am primit un lung SMS de la o prietenă din Franța, iar mesajul se încheie cu următoarea declarație: „S-ar părea că toate lucrurile au un sens!“. Oare?
Nu este cazul să argumentez contrariul sau să mă angajez în vreo dispută în jurul existenței lui Dumnezeu sau al sensului ultim al istoriei: mă depășește total și îmi este absolut indiferent. Și totuși, ceea ce mă intrigă de cînd sînt în spital și, fără voia mea, îmi trec prin cap tot felul de idei năstrușnice este următorul fapt: de ce totdeauna, în toate marile religii, sensul este dincolo (în ambele înțelesuri ale termenului de sens, și acela de direcție, și acela de rost), de ce existența „deplină“ este eschatologie, de ce viața „adevărată“ este amînare? Pretutindeni, lumea imanenței, lumea de aici, lumea existenței curente este o lume căzută, dintr-un motiv și într-un mod sau altul – păcatul originar, de pildă. În orice caz, o lume cam lipsită de sens hic et nunc, în care viața nu este în nici un caz un scop sau o valoare în sine, ci doar un mijloc spre adevărata existență de dincolo, ceea ce mie personal îmi dă un intens gust de absurd – sau de cacealma, ceea ce ar fi și mai rău! Mai mult, această „amînare“ nu-ți garantează niciodată, în nici o religie, accesul la acel dincolo al vieții „adevărate“: dincolo este doar pentru premianți, este lumea perfectă a meritocrației! Nu aș avea nimic împotriva acestei viziuni, dar cînd vezi că totdeauna și pretutindeni criteriile acestei meritocrații transcendentale sînt, de fapt, cît se poate de mundane și de ancorate în jocurile de putere ale societăților reale, ei bine, simți că te cuprinde o îndoială iremediabilă…
Nici cînd eschatologia este înlocuită de istorie, adică în religiile secularizate ale modernității, sensul nu pare să-și găsească locul hic et nunc, în lumea de aici: sensul este tot o promisiune, de data aceasta nu pentru altundeva, ci pentru altă dată, pentru mai tîrziu, pentru un soi sau altul de „sfîrșit al istoriei“, de împlinire finală și universală. Doar evoluția după Darwin nu cuprinde o astfel de promisiune, ci descrie (constată?) un soi de perpetuum mobile al selecției naturale, care face ca speciile puternice să poată ataca tot mai eficient, iar cele slabe să se poate feri sau proteja tot mai bine. Există, evident, un sens-direcție în toate acestea, dar eu, personal, nu prea văd rostul sublim al acestei curse pentru supremație într-o lume heterotrofă în care, în mod inevitabil, unii se hrănesc cu alții – și, în 99% din cazuri, cam atît… Filozofii, gînditorii, în general, au atribuit însă diverse sensuri mai nobile acestei evoluții. Într-un fel, termenul însuși a ajuns să subsumeze tot ce visa omenirea (civilizație, progres, rațiune, libertate etc.), iar procesul legic al evoluției să fie un soi de marș triumfal spre un final universal și fericit. Din această perspectivă, sensul final al istoriei este acea finalitate pe care istoria o poartă în ea, o teleonomie care duce, implacabil, spre idealul Omenirii, căci este atrasă de acest ideal, de acest Bine Suprem ca de un magnet. Doar că, și de data asta, criteriile acestui ideal magnetic sînt schimbătoare și intrinseci jocului politic. În plus, nimeni nu a putut să demonstreze sau să constate acest postulat: chiar și-a îndeplinit Evoluția promisiunile?
Deziluzia față de promisiunile tuturor acestor „mari narațiuni“ istorice a devenit atît de mare în societățile „postmoderne“, încît acestea s-au refugiat integral în imanență, în lumea de aici și de acum, și au făcut din experiența cotidiană a eului autentic miza centrală a existenței umane. Este un uriaș curaj, căci este prima societate care renunță la transcendență, la mîntuirea Sufletului într-un dincolo sau pentru altă dată, pentru a promite – și impune – o împlinire a Sinelui aici și acum. Complementar, lumea de dincolo este imaginată orizontal, ca o prelungire tehno-politică a celei de aici: extratereștrii sînt contemporani și au exact aceleași preocupări ca și noi; iar pînă una-alta, potențialul anxiogen al acestor ființe totuși necunoscute este exorcizat prin entertainment: lumea de dincolo este doar fun. Această performanță epocală n-ar fi fost posibilă, probabil, în afara unui principiu de genul „Don’t worry, be happy!“. Este deosebit de interesant cum oarecum trivialul „having fun“ a căpătat o miză de mîntuire și o încărcătură de-a dreptul ontologică…
Foto: Carlos Ebert
