Dragă Domnule Cioran,
Caut să scriu cuiva deștept, care are idee despre politica anilor ’30 și e om de înțeles. Dintre toți cei care au jucat periculos atunci, pe dvs. vă găsesc cel mai nimerit. Am auzit demult, de la Marta Petreu, care v-a disecat textele, că v-ați mișcat altfel decît ceilalți, dar, nepriceput la filosofie și pierdut în flamboaianța expresiei, mi-a luat ceva timp să mă conving. Acum, sînteți singurul „de dreapta” pe care l-aș încadra cu totul la categoria „men of words” (la noi, intelectuali), în împărțirea lui E. Hoffer din The True Believer (Adepții fanatici) – hélas, „ar fi fost extraordinar un schimb epistolar între Emil Cioran și Eric Hoffer”, scria răzleț V. Tismăneanu. „Man of words”, nu musai „militant”, adică unul priceput la vorbe, care critică starea lucrurilor, pregătind schimbarea ei (treaba fanaticilor propriu-ziși)! În multele-scurtele dvs. pierderi de altitudine scapără un bun-simț al trucurilor politice și cred că, dacă ați fi fost mai modest, v-ar fi prins rolul de profesor de sciences po, sfetnic de Talleyrand ori pundit, ca... R. Aron. V-ați urmat însă, îndîrjit, „EMIL CIORAN nismul” (creația unui tipograf, semnată de Ar. Acterian). Nu caut să vă flatez! Nici să vă blamez, deși ați făcut-o de Miorița, cu toată gălbeaza ei! Prins sub vremi și sub oameni, n-aș fi făcut-o și eu? Aș fi rămas măcar un Dudard?
Mulți au sărit contra exceselor tînărului Cioran. Azi, destui s-ar putea lega (și) de modul în care maturul Cioran și-a privit păcatele tinereților. Cum să te compari cu „femeia cu un trecut deocheat”? Pute a machism și, dacă cineva o ia pe fir, află și că ați complimentat-o pe dra Acterian cu „un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată”; credeați că femeile sînt „eminamente patice... nu transfigurează experiențele subiective”. Sexismul e atît de grav, încît ar putea fi folosit diversionist pentru a face uitat restul trecutului „deocheat”.
Și atenție la reeditări! „Adevăratele tristeți sînt negre”? Propun „adevăratele tristeți nu reflectă lumina”. Nu mă pricep la gîndirea woke (nu-i femininul lui wok) cît să-mi dau seama dacă a vedea în homosexualitate „cea mai mare criză a masculinității” e blamabil (homofobie) sau acceptabil (etapă istorică în distrugerea răului masculin). Măcar dați bine – zic, aflînd, din bêtisier-ul lui Al. Călinescu, de „lingvistica plantelor” – cu dorința de a fi „succesiv toate formele de flori... buruiană, ghimpe, trandafir...”. Dar din istorie tot n-ați fi ieșit, căci iată ce-i cerea conu’ Argetoianu Regelui: „să fie numit președintele Casei grădinelor... dictatorul florilor”. De politică nu se poate scăpa!
Nu ducem, nici azi, lipsă de idei, ideologii, utopiuțe, care agită spiritele și uneori fanatizează pro/contra, dînd impresia că lumea o ia razna. Greu de crezut că s-ar isca vreun cataclism politic de la născocelile recente – cu cît mai insolite, cu atît mai lipsite de șansa mișcării de masă –, dar cum sînt altoite pe cele vechi, cine știe!?
Se face, poate, mai multă politică decît pe vremea dvs., căci spațiul public s-a lărgit și cei care cască gura cu pretenția de a spune ceva s-au înmulțit. Unele seamănă, altele, nu – fiecare vede cum îi convine. După mine, marea diferență e că nimeni nu mai îndrăznește o „reacțiune antidemocratică” pe față. Toți se declară pro-democrație, chiar dacă îi agață epitete diluante (la început, „prost înțeleasă” și „originală”).
Ca să-mi fac un pic de ordine în gînduri, îi împart pe cei care au de-a face cu politica în: 1) proști, dar politicieni; 2) proști, dar culți (M. Cărtărescu a mai zis așa, cu sens propriu, pe cînd unii îi ziceau „intelectualu’ lu’…”); 3) proști, dar mulți. Preventiv, mă declar cu cîte un picior în 2) și 3), neuitînd că, „în România, se poate considerat ratat acel om care, în decursul vieții, n-a ajuns niciodată deputat”.
Pînă să corupă, politica prostește. Ia mințile. Poate doar amorul s-o întreacă! Și cînd le ia de tot, gata fanatismul! Politicienii, ca „profesioniști”, sînt mai rezistenți, dar nu imuni. „În același timp himeric și cinic”, „visător fără scrupule”, cum ați zis despre De Gaulle, mi se pare cel mai potrivit pentru 1) în democrație. Totul ține de dozaj. De acord că „niciodată democrații nu sînt la înălțimea misiunii lor”! Realizările unui 1) sînt, de obicei, sub așteptările 2) și 3). Treaba lui e să îi facă pe oameni să îl urmeze, fără nici o garanție, urmîndu-i cît de cît – sau, cel puțin, dînd impresia – și el pe ei. „Un anumit grad de șarlatanie este indispensabil pentru o conducere eficientă”, zicea Hoffer. „Un anumit grad”, deci o prostire limitată, evitînd „teoria falsă și fatală politic că toți oamenii sînt niște proști”. Greu de ținut echilibrul! Cel ce joacă așa la nivel mare zgîlțîie societatea, ațîță oarecare fanatisme, înmuiate însă prin chiar mersul democrației.
Am exemple din vremea mea (vedeți alegerile prezidențiale!), dar nu știu ce să zic despre a dvs. (poate 1928), căci regimul nu a fost, cum credeați (?), o democrație „epuizată pînă la ridicol”, ci una care a sucombat tînără și rahitică. Totuși, dacă, teoretic, un „democrat” poate ajunge, prin pricepere sau noroc, aproape de „înălțimea misiunii”, la un tiran fanatic e exclus. El umblă cu himere prea mari. Nu creează așteptări „maselor”, ci unei minorité agissante, unor fanatici utili în preluarea puterii prin forță. După aceea, observa Hoffer, „vorbele, deși încă utile, încetează să mai joace un rol decisiv”; apare constrîngerea, cu „teoria solidă că toți oamenii sînt lași”. Nu știm vreun fanatic ajuns la putere prin voința poporului, deși toți au postulat-o.
În democrație, orice aspirant la putere poate prelua de peste tot, inclusiv de la fanatici, atîta vreme cît nu pare (prea) fanatic în ochii celor mai mulți. Căci, iarăși Hoffer, „extremismul fanatic, oricît de elocvent, îi sperie, părîndu-le periculos, perfid, ineficient sau chiar nebun”. Mari fanatici nu cunosc în ultimii 30 de ani, doar cîțiva „de operetă”. În anii ’30, să fi fost Codreanu, căruia i-ați făcut „profilul interior” (mă iertați, simt niscai „fanariotism” în „fanatismul” dvs.)! Și mai cred că lovit de fanatism a fost, în ’37, și Maniu, cel „slăbănog distins și stilizat”, bolnav de „leucemie politică”, lipsit de „curajul banal de a fi necinsit”. Mă rog, dvs. simțeați „respirație profetică” la Goga, pe care C. Ciotloș l-a văzut în... Pirgu, miezul „balcanității” pe care o huleați. Se înhăitase cu fanaticul de salon A.C. Cuza, dar despre el ziceați că „ne arată cum nu trebuie să fie naționalismul”.
Cu 2) e cel mai greu, acum, ca și atunci. Cei ziși „intelectuali” ar trebui să fie vigilenți observatori ai modurilor în care 1) îi prostesc pe 3). În practică, se lasă prostiți ori se autoprostesc, se leagă de ori alunecă sub vreun 1) și iau ușor aer fanatic, chiar cînd ideile par a nu se preta la fanatism – nu vă spuneați dvs. „liberal intolerant”? Simt enorm și văd monstruos tot ce îi contrazice. Fanatic, întotdeauna celălalt! E cum v-a zis N. Tatu la începuturi: „în regulă generală, cel care aruncă în discuție un punct de vedere este absolut convins că numai el vede bine și că adevărul nu poate fi în altă parte”. Mă tem nu atît de crimă, cît de infarct, și-mi vine să zic ca Brassens: „Mourons pour des idées, d’accord, mais de mort lente!”.
Nu insist, căci nu cred, ca Hoffer, în influența decisivă a 2) asupra 3). Doar o precizare! Știm de la E. Gellner că „nu vom învăța prea multe despre naționalism din studierea propriilor profeți”, că ideile-i sînt puține, simple și reîncălzite. Sînteți de acord că nu poți părea inteligent ca naționalist! Ca marxist, da! Ai loc de fente, înflorituri, idei crețe! Chiar dacă nu ajungi direct la 3), ai avantajul de a putea lansa inovații, surse de agitație. Hoffer, care zicea ca și dvs. că ideologiile sînt interșanjabile, era, poate, prea dur: „Și cel mai cult dintre adepții fanatici pare analfabet”, vîntură cuvinte aiurea, în încîlceli pretins savante.
În democrație, avem adesea inflamări fanatice. 3) se împart în tabere și se contrează. Vorba dvs., „fericire imediată, dezastru iminent”, se calmează, se repliază și o iau de la capăt. Nu-i un „miracol steril”, cum nu-s sterile culturile sezoniere. E posibilă o „dinamitare”/„dezintegrare” a democrației? De extrema stînga nu se mai teme nimeni prea tare; o „revoluție comunistă” a devenit de neimaginat. Totuși, numeroasele-i ramificații noi acționează asupra societății, o transformă ușor-ușor și, poate, vor produce modificări politice profunde. Extrema dreapta pare și ea atenuată, agită șovinism cauciucat și așa-zis suveranism, dar reușește să pună frîne și chiar să dea lumea înapoi. Înapoi!
De cîte ori vreun partid „naționalist” („antisistem”) prinde la 3), aud de „resurgența” extremismului, cu trimiteri la vremea dvs. Ca de atîtea ori, e aici o disonanță. La cum ne imaginăm legionarismul, asocierile nu țin. De o parte punem crimă, dar și cinste, mistică, filosofie, solemnitate, anticomunism; de alta, gargară, bisericeli și cafteli de mahala, lipsă de doctrină, clișee naționaliste. Totuși, lucrurile se pot potrivi dacă privim trecutul mai pămîntește.
„România are nevoie de o exaltare pînă la fanatism. O Românie fanatică e o Românie schimbată la față.” „Dictatura făcută cu asentimentul popular e creatoare.” Nu vă întreb ce-ați vrut să spuneți. Rămîn cu „ne prostise un val de nebunie”. Destui 3) păreau fanatizați. Se adunaseră, amărîți și/sau atrași de spectacol, cu voia, dacă nu cu sprijinul 1) „democrați” (care se temeau mai tare de alți fanatici, ținuți sub bocanc, comuniștii). Nu știu cum se uitau la fanaticii criminali, dar sigur nu se uitau la 2) care erați. Nu pot să nu mă gîndesc la arpetiștii lui Dima dintr-a șaptea.
Mișcarea la apogeu vă făcea să exclamați: „Dictatura este ante portas. Se înșeală acei cari speră dezerțiuni și lașități!”. Vă înșelați! În cine vă puneați speranța? Conu’ Dinu Brătianu: „Unii împinși de un fanatism analog cu acela ce deslănțuise acum trei ani Petrache Lupu, alții ca să se pună bine cu stăpînitorii de mîine..., alții nerăbdători de a ajunge repede, fără muncă... și fără a face dovada capacităței lor”. Și dvs. ziseserăți că „psihoza Maglavitului trebuie convertită și exploatată” într-un „mare fenomen politic”. Chiar admițînd că pelerinii erau profund și stabil religioși – deși eu mă gîndesc la Caritas –, tot erau înecați într-o mare de gură-cască, de inși cu varii chestii personale, de oportuniști. O arată și Codreanu în ridicolele-i „circulări”. Cînd vă declarați „convins că Garda de Fier este ultima șansă a României”, ea avea, pe lîngă păcatul crimei, și „balcanismele” partidelor vechi. Cu tot rezultatul electoral, era în derivă și „căpitanul” bîjbîia. „Biruința” nu-i mai putea veni decît din afară. În timpul prigoanei, a mai rămas doar „secta”; apoi, mirosul puterii a readunat gloata. Cînd făceați „profilul interior”, iar dl Noica le cerea să fie „înfricoșător de buni”, legionarii nu doar terorizau România, o și furau pe rupte. Loviți definitiv, au luat-o în toate zările, inclusiv spre comunism. „Huliganismul” nu a fost o metaforă.
Văzute așa, lucrurile nu mai par din altă dimensiune. Nu cred în transfigurări, ci doar în machiaje și tratamente faciale. Nu de focuri fanatice mă tem, ci de jocul aiurea cu ele. Nu am trufia de a mă adresa 1) și 3), dar 2) pot să le amintesc vorbele dvs. tîrzii: „sînt incapabil de convingeri și orice formă de fanatism îmi repugnă”; „n-am un fost un pasionat, ci un înfierbîntat. Numai că, din cauza epocii, am trecut drept fanatic și am suportat consecințele capriciilor mele ca și cum ar fi fost convingeri”. Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
Al dvs., atenuat...
Mihai Ghițulescu este lector la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.
