„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”

Bogdan CREȚU
Publicat în Dilema Veche nr. 1037 din 22 februarie – 28 februarie 2024
foto: wikimedia commons
foto: wikimedia commons

Acum 30 de ani, un Dosar dedicat lui Eugen Barbu în Dilema, ca, de altfel, în orice altă revistă culturală care se respecta, ar fi fost de negîndit. Dintre scriitorii postbelici, „Patronul” Săptămînii a fost cel mai greu de iertat. În anii 1970 și mai ales în ultimul deceniu al ceaușismului, scriitorul transformase hebdomadarul într-o oficină a Partidului și a Securității. Dar, cel mai grav, se folosise de cariera lui politică (membru supleant în CC al PCR, apoi deputat în Marea Adunare Națională) pentru a-și regla, într-un registru sulfuros, conflictele cu „lumea bună” a cîmpului cultural. 

„Terorist cultural”

Sigur, beligeranța lui înnăscută servea și unei agende oficiale a regimului: a fost un amestec teribil de temperament coleric și carierism politic. Mai ales după tezele lui Ceaușescu din iulie 1971, Eugen Barbu devine ștabul scriitorilor încolonați la comanda Partidului, gata mereu să deschidă un conflict cu oricine se plasează în zona „autonomiei esteticului”. Printre țintele predilecte s-au numărat Marin Preda, apoi Monica Lovinescu, discipolii lui Noica de la Păltiniș (deși filosoful publicase în Săptămîna și fusese premiat în 1978) și, în fine, tinerii poeți optzeciști. Dar aproape nici un scriitor relevant, plasat în poziție independentă de direcțiile de partid, nu a scăpat neîmproșcat. 

Dacă adăugăm la toate acestea scandalul publicării unor fragmente din „jurnalul inedit” al lui Ion Caraion (care erau, de fapt, rapoarte adresate Securității) pentru a-i demonta posibila carieră de „disident” din Occident, apoi faptul că revista devine „cuibul” protocroniștilor ori apariția unor pamflete antisemite – obținem imaginea, palidă față de impactul din epocă, a unui marasm etic pentru care scriitorul n-avea cum să nu fie exemplar pedepsit în atmosfera intransigentă de după căderea comunismului. 

Într-adevăr, în primele luni ale anului 1990, Eugen Barbu va fi demascat ca „cel mai mare gangster” al vieții literare din timpul comunismului, ca un „autentic terorist cultural”, ca „fascist” și plagiator și, în fine, în septembrie 1990 va fi exclus din Uniunea Scriitorilor. 

În afara cîtorva ciraci, strînși în jurul revistei România Mare și al partidului cu același nume, cine să mai stea să judece calm asupra faptului că Eugen Barbu nu fusese mereu personajul nefrecventabil din ultimii ani ai comunismului și că, în pofida tuturor păcatelor care i se imputau, era totuși autorul unor cărți bune și foarte bune, inconturabile dacă vrem să înțelegem fenomenul literaturii române sub comunism?

Într-o bună carte din 2008, Europenitatea romanului românesc contemporan, Ion Simuț își exprima franc reținerile atunci cînd se vedea silit (de realitatea valorică a romanului? de conjecturile criticii estetice?) să selecteze Groapaprintre cărțile relevante ale anilor 1950. El formulează, de fapt, blocajul în care a ajuns după 1989 receptarea operei lui Eugen Barbu: „Nu-l pot reciti pe Eugen Barbu decît cu scepticism din start. Ceea ce poate însemna că nu-l pot reciti fără anumite prejudecăți”. Criticul formula una dintre aporiile posterității operei: „un om atît de imoral nu putea fi un scriitor atît de bun pe cît îl cred unii... Cu alte cuvinte: dintr-o biografie detestabilă nu are cum ieși o operă admirabilă”.

Noi am ieșit, azi, din raporturile complexe de contemporaneitate cu Eugen Barbu. Și asta devine, cred, un avantaj al operei sale. O știa scriitorul, care făcea, în primul volum din Caietele Princepelui (1972), următoarea observație: „Singură opera te laudă, mai tîrziu sau mai devreme. Tot ea te ucide ca individ, avidă de laude. Se reține titlul operelor, abia dacă se mai știe ceva despre Homer. Biografia operei crește enorm față de biografia autorului. Viețile nu se interpretează atît cît sensurile unor cărți. Totdeauna va fi discutată privirea asupra vieții și nu viața însăși”. E un fel de autojustificare, comisă într-un moment cînd cariera sa publică nu deviase total. La capătul ei, în 1989, va nota într-un jurnal apărut postum: „Timp găunos. Pentru mine, capătul firului e unul singur: șbilțul. Prea i-am dezavuat pe mulți. Prea multe polițe de încasat”. 

Prin urmare, întrebarea esențială este: cum îl citim pe Eugen Barbu azi, într-un moment de acalmie etică, într-un regim normalizat al lecturii, ieșit din tensiunea anticomunismului (poate igienic, dar sigur limitativ) specific anilor ’90?

Sfidarea

Eugen Barbu nu a fost de la bun început scriitorul detestat de la finalul carierei. A publicat cea mai bună carte a sa, romanul Groapa, în momentul dificil, de început al carierei (1957) și a suportat consecințele. Puțini mai știu azi că împotriva capodoperei sale s-a stîrnit o adevărată campanie de presă, în care era acuzat de „naturalism” (termenul însemna, de fapt, lipsă de adecvare ideologică la nomenclatorul realismului socialist). Mai mult decît atît, un critic, D. Isac, a încercat să dea lovitura de grație: „cartea poartă în sine semnificația unui protest și a unui manifest – poate chiar, în parte, a unei sfidări”. Protest, manifest, sfidare: împotriva a ce? Desigur, împotriva realismului socialist. 

Proiectat azi pe fundalul ideologic al epocii, Groapa se dovedește o carte care a contribuit la erodarea realismului socialist, alături de alte cîteva titluri. Oricît de intransigenți ar fi fost zbirii anilor ’50, nu i-au putut nega „talentul” (cuvîntul revine în toate articolele demascatoare). Numai că talentul nu era de ajuns în epocă. Dar devenea clar, prin succesul de public și prin tulburarea în sistem pe care asemenea cărți rare o produceau, că realismul socialist nu era metoda imbatabilă, aptă să asigure literatură adevărată. El trebuia, paradoxal, legitimat și estetic. Tocmai de aceea, unor tineri scriitori „talentați”, precum Labiș, Preda, Barbu, Petru Dumitriu le erau tolerate cărți care depășeau modelul obligatoriu. Or, o reușită estetică mai vizibilă decît adecvarea ideologică echivala cu o dizolvare a formulei

De aceea, Groapa rămîne una dintre cărțile fundamentale ale literaturii române din timpul comunismului. Avantajul e că, recitită azi, chiar într-un exercițiu de decontextualizare, ea rezistă prin empatie narativă, prin lirism, prin tragicul insidios. 

(La examenul de Literatură postbelică din această sesiune, cînd au fost puși în situația de a alege un roman pentru a discuta raporturile dintre ideologic și estetic, cei mai mulți dintre studenții mei s-au orientat către Groapa. Opțiunea primei generații care nu mai are raporturi directe cu regimul comunist mi se pare relevantă pentru un nou tip de receptare.)

Cumințirea

După campania de presă a cărei victimă a fost, Eugen Barbu a redevenit un scriitor obedient. (În esență, prin Ana Roșculeț și Desfășurarea, și Marin Preda făcuse această mișcare, reprobabilă pentru iacobinii de după stalinism, dar salvatoare atunci.) Nuvelele lui Barbu sînt texte cu proletari care, spre deosebire de bandiții ori marginalii din Groapa, au conștiință politică și participă lucid la lupta de clasă. Chiar și în această convenție, autorul se dovedește un prozator adevărat, care depășește cu mult nivelul prozei epocii. Oaie și ai săi, de exemplu, rămîne și azi, în ciuda tezei sale vizibile, un miniroman de observație foarte bun, scris alert. 

Deși a asimilat temele și ideologemele realismului socialist, Eugen Barbu a rămas, în cele mai bune dintre nuvelele sale, un prozator valabil în primul rînd stilistic. Oralitatea, argoul, ochiul lacom sînt aceleași ca în Groapa. Comportamentul său narativ nu e, în pofida temelor și a intrigilor adecvate politic, unul de prozator realist socialist. Prozele scurte din Prînzul de duminică (1962) fac încă un pas înainte, prin introducerea unor tehnici narative care amintesc de modernitatea occidentală (Hemingway, Faulkner sînt modele evidente); recuperarea behaviorismului, influent printre prozatorii tineri ai „generației războiului”, este și ea o achiziție curajoasă. 

La conducerea revistei Luceafărul (1963-1968), a sprijinit, o vreme, debutul unor scriitori tineri ori problematici (Paul Goma, printre ei, care-l caracterizează într-un interviu din 1977, la Europa Liberă, drept „un om cum nu se poate mai deschis și mai necesar, un om care știa gazetărie și știa cum se lansează un debutant”). Însă într-un context de relativă liberalizare, scriitorul și-a pierdut azimutul. Și, mai ales, și-a modificat abrupt formula narativă. 

Bovarismul erudiției și plagiatul

Princepele (1969) este, prin decadentismul său, prin estetizarea excesivă a unor convenții istorice (fanariotismul, devenit cadru al viitoarelor ficțiuni și scenarii), prin structura sa parabolică, o dovadă de codificare inutilă a romanului, într-un moment în care subversivitatea nu era încă necesară. Dar, prin personajul Ioan Românul, este și semnul adecvării autorului la orientarea naționalistă pe care deja o lua, deocamdată discret, politica de stat. Și mai este începutul unui bovarism cultural pentru care Eugen Barbu nu era pregătit. Sigur, în convenția lui estetizantă, romanul rezistă și azi, chiar dacă se resimte la lectură artificiul excesiv, ostentația etalării unor jerbe lexicale inutile. 

Problema e alta: odată cu Princepele, Barbu a avut ambiția de a deveni nu numai un scriitor bun, care se mișcă firesc în limitele lumii sale ficționale, ci și unul erudit. Un monstrum eruditionem. Nu știu dacă sînt importante complexele care stau la originea acestui pariu fatal. Cert este că scriitorul a început să folosească o cantitate de informații mult mai amplă decît putea controla. 

De aici și scandalul de plagiat, stîrnit de Fănuș Neagu (nici el un savant, totuși). Ca să se apere, Eugen Barbu construiește o strategie paranoică prin ambiția de a afișa o erudiție stupefiantă. Cele șapte volume din seria Caietele Princepelui (1977-1981) sînt nu numai un jurnal de creație ori o colecție de fișe de lectură, ci o enciclopedie care nu lasă nimic pe dinafară, de la filosofie antică, artă plastică, muzică la științe oculte, cultură medievală ori literatură modernă.

Dacă la Princepele prozatorul a putut folosi scuza tehnicii colajului (cartea ar fi trebuit să se subintituleze, spune el, nu roman, ci „compilație istorică”), în cazul volumului III din Incognito (1979) lucrurile sînt mult mai clare. Nu există dubii: Eugen Barbu a plagiat! Dar întregul scandal a fost nu numai o reacție de apărare a unor practici deontologice, ci și una dintre cele mai deschise confruntări din cîmpul cultural al ultimelor decenii de comunism. 

În realitate, s-au înfruntat acolo scriitorii „rezistenți prin cultură” cu partea înregimentată, protejată de Partid. Sîntem în plină ofensivă a protocronismului, a programului faraonic „Cîntarea României“, de „revoluție culturală” ceaușistă, cînd astfel de polemici nu erau simple reglări de conturi, ci poziționări tactice. Că Eugen Barbu a plagiat a devenit de necontestat în urma etalării dovezilor covîrșitoare (au făcut-o Marin Sorescu, Nicolae Manolescu, precum și o comisie a Uniunii Scriitori). Dar că dosarul acesta a fost unul cu ample mize politice – este un aspect deloc de neglijat.

În tot acest scandal, ultima carte bună a lui Eugen Barbu, Săptămîna nebunilor (1983), are parte de o receptare bipolară: tendențioasă, minimalizatoare, din partea rivalilor, idolatră din aceea a ciracilor de la Săptămîna. Romanul e însă o reușită, în aceeași manieră estetizantă deschisă de Princepele. „Malanholiei” celui obosit de putere de acolo îi corespunde aici „stenahoria” unui fost revoluționar, Hrisant Hrisoscelu, care a cheltuit banii Eteriei din iubirea pentru venețiana Herula Lucrezia-Vimercatti și, în așteptarea pasivă a uciderii de către foștii parteneri de ideal politic, pune la cale o uriașă farsă. Romanul lui Barbu merită citit, de pildă, alături de Tache de catifea (1981), una dintre capodoperele lui Ștefan Agopian. Alături înseamnă, de fapt, în același regim de lectură normalizată.

Nu e adevărat ca doar oamenii demni scriu opere demne de admirat. Se scrie nu numai cu partea bună, admirabilă, ci și cu aceea întunecată. Eugen Barbu rămîne un personaj contradictoriu, un scriitor-cheie pentru cine vrea să studieze cîmpul literar din timpul regimului comunist, dar și autorul unei opere care, iată, face față unei lecturi calme, estetice, dar și ideologice. Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit. 

(varianta integrală pe www.dilemaveche.ro)

Bogdan Crețu este prozator și profesor univ. la Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Ultima carte publicată: romanul Mai puțin decît dragostea, Editura Polirom, 2023.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg
p 13 jpg

Adevarul.ro

image
INTERVIU EXCLUSIV Nuami Dinescu, despre complexul de a fi „mică și grasă“ și povara rolului Tanța GALERIE
Chiar dacă umbra Tanța a urmat-o ani de zile și i-a pus piedici, Nuami Dinescu a reușit să își pună numele în locul personajului.
image
Santorini „made in China”: Imagini surprinzătoare cu o copie perfectă a insulei grecești VIDEO
O tiktokeriță a dezvăluit că a vizitat cea mai emblematică insulă a Greciei la peste 7.000 de kilometri distanță - în China. Yasmin von Roon, în vârstă de 27 de ani, a rămas uluită când a descoperit stațiunea Dali’s Ideal State - o copie fidelă a insulei Santorini.
image
Instalația bizară care a supraviețuit din Primul Război Mondial. La ce folosea staţia de despăduchere „Larga” de la intrarea în Galați
Rămășițele unei stații de despăduchere pe linia ferată, din perioada Primului Război Mondial, pot fi văzute la marginea orașului Galați. Pe vreme aceea, călătorii care ajungeau din Rusia, dar şi vagoanele, erau supuse dezinfectării cu insecticidul acum interzis DDT.

HIstoria.ro

image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor.