Despre îmbătrînire și alți demoni
Dacă ar fi trăit în vremurile noastre, Susan Sontag ar fi avut, cel mai probabil, un număr record de „followers”. Și asta pentru că ar fi fost genul de personalitate care ar fi fluierat în biserica clișeelor și ar fi deranjat prin franchețea opiniilor, atitudinea și acțiunile ei, comoditatea intelectuală a lumii. Și ar fi știut și să o facă într-un fel glam, instagramabil. Pentru cine nu o cunoaște și nu a citit-o, documantarul HBO, Regarding Susan Sontag, poate fi o bună familiarizare cu personajul, pentru că filmul reușește să reconstituie personalitatea și intimitatea acestui personaj, care a marcat cultura americană a ultimelor decenii ale secolului XX. Așa că nu e de mirare nici că figura ei reprezintă o fascinație pentru generațiile de azi: ireverențioasă, sclipitoare, curajoasă în opiniile exprimate, fie că e vorba despre artă sau despre libertatea sexuală.
La Editura Tact, a apărut de curînd, în traducerea lui Vasi Ciubotariu, volumul său de eseuri Despre femei, care reunește mai multe texte scrise și publicate de Susan Sontag între 1972 și 1975.
N-am mai avut genul ăsta de senzație de la lectura eseurilor Virginiei Woolf: că timpul n-a trecut peste aceste texte, că există un gen observație atît de clară și de profund umană, care va rămîne valabilă multă vreme de acum încolo.
Textul Dublul standard al îmbătrînirii este una dintre cele mai tulburătoare radiografii ale naturii și prejudecăților sociale legate de felul în care se raportează la vîrstă femeile și bărbații. Și nu doar ei, ca indivizi, dar și societățile din care provin. Și acest fapt nu ține de gradul de evoluare și de modernizare, ci pare mai degrabă tatuat în interiorul creierului și sufletului uman. De fapt, Sontag pune aici degetul pe rană. Pe una perpetuată de la o generație la alta, pe care nici o ipocrizie politică sau culturală n-a reușit s-o eradicheze. Așadar, constatarea de la care pornește Sontag este că frica de îmbătrînire se manifestă diferit, în funcție de gen. Presiunea tinereții o simt mai ales femeile. Bărbații au parte de o mai mare indulgență, pentru ei ridurile nu devin un impediment și nici nu sînt valorizate negativ. Eseul începe de la o constatare cît se poate de concretă: raportul cu vîrsta și felul în care se eschivează o femeie cînd e întrebată cîți ani are. Ceea ce pentru femei pare capătul drumului, în termeni de atractivitate sexuală, pentru bărbați e valorizat pozitiv, în termeni de experiență și maturitate. De altfel, e foarte simplu de verificat valabilitatea eseului lui Sontag. Priviți în jur: veți descoperi mereu cupluri în care el e mai în vîrstă și ea mai tînără, ceea ce a fost și a rămas o normalitate, iar cazurile inverse, mult mai rare, vor părea mereu niște ciudățenii. Apoi, cîte femei singure, educate și independente financiar cunoașteți, cărora le e greu să își găsească parteneri de viață, după o despărțire, de exemplu, și care e situația sentimentală a bărbaților din același segment de vîrstă, 40+, și cu aceeași experiență de viață.
Am avut o singură prietenă, apropos de exemplele lui Sontag, care, la 25 de ani, îmi spunea că de abia așteaptă bătrînețea. I se părea eliberatoare de toate aceste mecanisme de seducție și căutări și validări. În rest, știu mai ales femei care nu își spun niciodată vîrsta, de teama cifrelor și a rezonanței pe care o pot avea ele în ochii celuilalt. Ca și cînd nu e niciodată suficient ce ești, ci ce pari. Cum îți ascunzi ridurile și îți antrenezi corpul să fugi de semnele timpului și cît de bine le maschezi și le cosmetizezi.
Sigur că și aici intervine un determinism social și istoric: în urmă cu 50 de ani (atît de puțin, în fond, doar cîteva generații!) femeile trecute de 40 de ani deveneau bunici și ăsta era cursul firesc al lumii. Și, cu siguranță, aveau un alt raport cu bătrînețea. Acum, femeile la această vîrstă, mai ales din medii sociale favorizate, sînt într-o goană nebună a prelungirii tinereții. Și fac asta instinctiv, aproape, fără să se gîndească la presiunea din spate.
De aceea, textul lui Sontag e ca un lifting interior.
