România pitită de lîngă Ucraina eroică
De trei zile privesc neîntrerupt programele marilor televiziuni de știri ale lumii. Știrile despre războiul din Ucraina curg fără încetare. Pe măsură ce trece timpul, sesizez ceva. România, țara europeană care are cea mai lungă graniță cu Ucraina, lipsește din știri. Polonia e prezentă, în plină acțiune. La fel sînt țările baltice. Sprijinul lor pentru rezistența anti-Putin e fățiș. Curajul polonez e admirabil. După ce Putin a amenințat crunt pe oricine se implică activ în sprijinirea Kievului, Polonia a trimis arme și muniție în văzul lumii, cu fotografii puse pe site-ul președinției țării lor! Asta a deschis calea și alte țări europene fac, începînd de ieri, același lucru. Să nu te sperie Putin e primul pas ca să-l învingi pe Putin. De asemenea, Polonia și țările baltice sînt destinațiile în care NATO a trimis imediat cele mai serioase întăriri în cadrul planului de apărare. România, repet, țara cea mai expusă geografic și geo-politic, primește cele mai firave întăriri. În jocul politic și militar din jurul acestei Ucraine care se apără eroic, Polonia și țările baltice sînt prezente. România, nu. De la Varșovia auzim multe. De la București, tăcere. De ce?
Pe surse, aud că președintele Iohannis a fost la golf vineri și – asta știm, nu mai e nevoie de surse – în weekend nu poate fi niciodată deranjat. Nici chiar dacă e război. Nesimțirea sa politică, incapacitatea de a se cupla fie și emoțional cu evenimentele majore pentru țara pe care, printr-o farsă a istoriei, a ajuns s-o conducă, ajunge în asemenea cazuri să fie direct periculoasă pentru securitatea națională. România e în linia întîi a UE în fața nebunului sîngeros de la Kremlin, dar se comportă sub conducerea lui Iohannis ca și cum ar vrea să se tragă mai în spate. Condusă de el, România stă la coadă, în pluton, cu capul la cutie. Se pitește. Decide sancțiuni la adresa Rusiei sau acțiuni palide de sprijin ale rezistenței ucrainene abia după ce vreo 20–22 de țări din UE au decis așa. Personal, știu bine cîte parale fac în plan euro-atlantic, în realitate, președintele țării mele, ministrul ei de externe, ministrul apărării, ba chiar, mai nou, și cu primul-ministru încep să mă lămuresc. Sînt unul dintre, poate, puținii băștinași care nu sucombă în fața unor mici fente de PR. Nu leșin de mîndrie cînd îi văd pe șefii țării mele 30 de secunde la CNN sau într-o poză cu Blinken. Îi las pe alții, interesați sau doar naivi, să savureze superbia liderilor dîmbovițeni încîntați de aceste nimicuri. Îmi zic că, ghinion, asta am avut, asta am ales și trec mai departe, îmi văd de ale mele. Dar de data asta e groasă!
Adevărul e că „laboratoarele” politicii externe bucureștene, pline de specialiști cu doctorate în toate cele, au mizat pe faptul că Putin nu va ataca. Dacă va ataca, va face ceva zgomot în Donbas, dar nu va fi un atac la scară mare. Apoi, cînd era clar că va ataca la scară mare, au crezut că Putin îi termină rapid pe ucraineni. Acuma, surpriză, ucrainenii rezistă! Dar „laboratoarele” nu știu cît, așa că stau cuminți, joacă prudent. Eventual, golf, ski – jocuri. Pe măsură ce trece timpul, se conturează, însă, o altă perspectivă: să vezi că e posibil că cel mai curajos și mai motivat cîștigă. Sigur, Polonia e genul de țară care mizează pe curaj. Noi, avînd în frunte golferi și pufăitori de trabuc sfătuiți de gradați cu mintea împărțită între analiza strategică și combinații bănoase private („pe spațiul estic”, că „pe vestic” nu se prea poate), mai degrabă fricoși cînd e vorba de ruși, dar voinici nevoie mare cînd e de strivit cîte un gîndac autohton, mizăm pe frică. Și stăm pitiți. Contrazicem cu fervoare geografia ținîndu-ne respirația și închizînd ochii cînd se întîmplă ceva important în jurul nostru. Să vedem în cruntul război din imediata noastră vecinătate o șansă (oportunitate, îi zic strategii noștri) ca să jucăm un rol și mai important în cadrul alianțelor noastre? Nu. Mai bine stăm pe net și vedem ce se mai scrie.
Recunosc, am o părere foarte proastă despre poporul din care fac parte și nu am ezitat niciodată să o exprim. Dar acum, văzînd modul în care se mobilizează singur, fără Guvern și fără Președinte, ca să fie solidar cu ucrainenii ajunși la necaz, simt altfel. Simt un moment excepțional de solidaritate românească – cît de rare sînt! Ceva ce se apropie de ceea ce am simțit la Revoluția din 1989. Oameni solidari și generoși – asta e ceva destul de neobișnuit la noi! În orice caz, românii au instinct mai bun decît adunătura care face politica țării. Instinctul românilor spune ceva clar: dacă Ucraina cade și Putin ajunge să-și pună acolo un guvern marionetă, se va instala cu trupe și baze militare pe teritoriul ucrainean și foarte repede va da marea lovitură, cea la care visează de ceva timp: va încerca soliditatea NATO. Cum e un mare maestru al dezbinării, planul lui e previzibil. Va ataca o țară NATO mică, ușor de bătut, din periferie, să vadă dacă țările mari chiar sînt dispuse să se sacrifice pentru ea. Te uiți pe hartă și îți dai seama că există două viitoare direcții de invazie pentru Putin, după ce va fi învins Ucraina: spre baltici sau spre România. Ia ghici care dintre aceste țări e mai mărginașă în toate alianțele Vestului?
Articolul 5, inima NATO, a funcționat foarte bine ca descurajare vreme de 80 de ani. Dar acum, mai funcționează? Vor veni americanii, francezii, britanicii să se lupte cu rușii într-una dintre aceste țări? Să recunoaștem că noi înșine ne punem adesea, în sinea noastră, această întrebare. Sigur că aliații zic că da. Putin, însă, va miza pe omeneasca distanță de la vorbe la fapte. Va îndrăzni? Sigur! Comportamentul lui, tipic pentru patologiile cele mai distrugătoare ale dictatorilor, nu lasă urmă de îndoială că ar îndrăzni oricînd.
Adevărul e că n-ai de unde să știi – poate că articolul 5 va funcționa sau nu. Noi credem azi că NATO va funcționa pentru situațiile pentru care a fost creată. Dar nu-i așa că-i mai bine să nu ajungem să punem articolul 5 la încercare de-adevăratelea? Iată de ce, pentru România în mod direct, e crucial ca Putin să piardă acest război în Ucraina. Sau, măcar, să nu se întîmple acolo ce vrea el. Românii simt asta, știu asta. Liderii lor politici, se pare că nu. Românii sînt gata să ajute rezistența ucraineană chiar dacă președintele e în weekend și „laboratoarele” studiază strategii călduțe, de pitire. O conducere responsabilă a României ar fi sprijinit vehement, politic și material, guvernul ucrainean. Președintele României ar fi trebuit să fie zilnic la telefon cu președintele Zelenski. Mai ales în ultimele luni, mai ales acum! Ar fi trebuit să fim umăr la umăr cu Polonia, cu care altădată ne coordonam strategic în proiecte europene și transatlantice majore. Dar vremea aia a trecut (cei care știu la ce mă refer, înțeleg bine)...
Să ne ajute Dumnezeu! Să ne ajute NATO! Să ne ajutăm noi, românii, între noi! Și să știm bine că mare bază pe doctorii ăștia de la butoanele țării nu ne putem avea. De altfel, nu mă îndoiesc că la vreo mare restriște o taie primii...
Foto: wikimedia commons
