Călătoria nu s-a desfășurat conform planului
Am dat peste Conversations with Friends / Conversații cu prieteni într-un moment în care mă întrebam cît din ceea ce alegem ne reprezintă cu adevărat și pentru cît e la mijloc dorința de a ne conforma, de a fi acceptați, de a corespunde. Dacă nu cumva, procedînd cum se așteaptă alții de la noi, ne pierdem pe parcurs autenticitatea, iar asta duce la o luptă a noastră cu noi absolut extenuantă.
Poți iubi mai mulți oameni în același timp?
Nu am citit cartea lui Sally Rooney, pe care o descoperisem cu Normal People / Oameni normali (tot filmul), pentru că n-am crezut că aș putea rezona prea mult cu o autoare născută în 1991, deși știam că prieteni ai mei mai tineri o urmăresc. Cu asta, am greșit. Tocmai am văzut miniseria de 12 episoade, care mi-a reconfirmat părerea că anumite povești îți apar în cale la momentul potrivit. Atunci cînd le poți pătrunde sensul.
Întrebarea de mai sus ar fi, în mod simplificat, subiectul, pe care nu o să-l detaliez. Mi-am dat seama că, la fel ca Frances (care are 21 de ani), mi-am petrecut mult timp făcînd din cei la care am ținut personaje, scriind în mintea mea un destin extraordinar pentru fiecare, pînă sîntem, cu toții, oameni obișnuiți. M-am întrebat dacă nu cumva m-am folosit de istoriile și de frămîntările apropiaților pentru poveștile mele într-un mod care, poate, i-a supărat. Dacă nu am fost, la rîndul meu, personaj negativ în multe scenarii, doar că am păstrat pentru mine anumite detalii, ca să pot continua. Am țipat de atîtea ori Nu e corect! la comportamentul altora fără să mă gîndesc că, dacă mă tratează într-un fel anume, acesta este în acord cu cine sînt ei, cu valorile și luptele lor. Pentru ei, e potrivit. În balanța dintre avantaje și neajunsuri, dintre moralitate și nepăsare, alegem ce atîrnă mai greu pentru noi.
În scenariile mele, mi-am imaginat mereu că voi ajunge ca Bobbi, excentrică, sfidătoare la adresa la regulilor, asumată. Da, „Bobbi” a fost întotdeauna personajul meu favorit. Am dat fără succes audiții pentru rolul ăsta toată viața mea. Nu l-am primit niciodată – nu mi se potrivea. Voi fi mereu o „Frances”, cu consecințele alegerilor mele negîndite învîrtindu-mă ca într-un carusel, încercînd să repar lucruri cu cei apropiați, promițînd că data viitoare va fi mai bine, că m-am schimbat, deși știm și eu, și ei, că asta nu se va întîmpla vreodată. Cu sentimentul ăsta de inadecvare care plutește mereu ca un corb pe cadrul meu de cer.
Nu mai știu cine a zis că dacă te uiți în jurul tău la oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți și te întrebi cîți dintre ei duc o luptă, răspunsul este toți. E lumea plină de personaje pentru care călătoria nu s-a desfășurat conform planului. Au încercat să stea la cîrmă cu orice preț, cînd n-au mai putut s-au lungit pe punte și s-au rugat să nu vină un val mare, s-au agățat de ultima scîndură de lemn ca să poată pluti. O lume-ntreagă de naufragiați care, iată, au supraviețuit.
