dilemablog

literatura le rezolvă pe toate, tot de ceea ce oamenii nu sînt capabili...

Recentul schimb de vorbe tari dintre Polonia și Ucraina a fost comentat la noi cu același clișeu cu care se comentează cam orice.

FILIT-ul e cea mai bună dintre lumile posibile pentru un scriitor, fie el la început de drum sau, din contră, consacrat.

Filmele și cărțile ne vorbesc de multe ori chiar despre viețile noastre, în asta stă puterea lor.

Îmi cer scuze doamnei căreia dl Iancu i s-a adresat nepoliticos pentru faptul că am publicat formula ireverențioasă.

Poți iubi mai mulți oameni în același timp?

Un grup de credincioși a lansat lumii o declarație cu privire la cea mai dureroasă problemă care rănește azi sufletul ortodoxiei: invazia Rusiei asupra Ucrainei.

Frică. Negare. Furie. Neputință. Îngrijorare.

Descurajarea sau chiar împiedicarea propriului guvern să apere țara cu forțe armate cînd aceasta este atacată militar este pacifism?

Nu există nici un fel de dispută între oameni care să justifice uciderea semenului nostru, căci în orice ucidere de om ucidem ceva esențial din opera lui Dumnezeu.

România e în linia întîi a UE în fața nebunului sîngeros de la Kremlin, dar se comportă sub conducerea lui Iohannis ca și cum ar vrea să se tragă mai în spate.

Fiecare avion duce cu el atîtea istorii de viață cîte locuri are ocupate.

Am pus următorul gînd în colțul meu de rețea: „Fauci are dreptate cînd spune că, dacă vaccinările antivariolă și antipoliomielită ar fi fost însoțite de discuțiile nebunești de acum, aceste teribile boli n-ar fi fost astăzi eradicate. Recunosc, îmi e în continuare cu neputință să înțeleg atitudinile antivaccin...”

Constatarea mea este că proporția de 44% analfabeți funcțional se verifică și în cazul adulților.

Poate că ochiul „izolatului”, ca și cel al străinului, vede mai mult și e mai cîrcotaș.

Am înțeles cît de adînc reacționăm la familiaritate.

Doi prieteni vechi și deja bătrîni vorbesc despre New York, viață și lume, ca altădată păpușile din Muppets.

Nemulțumirile au săpat adînc și discursul apocaliptic de la tv le-a alimentat decenii la rînd.

Înăuntrul nostru sălășluiesc o multitudine de vieți neîncercate.

Obiceiul de a-i vitupera civic pe cei care nu răspund convocării la urne este o barbarie odioasă.

Poate că și pandemia a făcut ca alegerile parlamentare din acest an să fie un eveniment mai degrabă șters.

În compoziţia credinţei de tip ÎPS Teodosie nu intră nici fir de grijă faţă de semenii care nu i se alătură.

Una dintre cele mai importante tradiții ale democrației americane este în pericol: recunoașterea înfrîngerii.

Mie îmi rămîne agățat de creier cuvîntul „doamnă”, pe care el îl spune într-un fel apăsat și solemn.

Ruptura în societatea americană este atît de mare încît cele două triburi nici măcar asupra condamnării violențelor de stradă nu au mai căzut de acord.

Lăsați USL în pace! E o amintire urîtă, o greșeală pe care foarte puțini au evitat-o.

Aș recomanda o cură de Seinfeld oricui simte că se ia prea în serios.

E greu de primit acest dar nesperat ca cineva să ne placă exact pentru ceea ce sîntem: cu eșecurile, fricile, nesiguranțele noastre.

Sînt grozave poveștile despre clipele în care frica dispare.

Puține reușite politice m-au bucurat mai mult în ultimii (cam mulți) ani așa cum m-a bucurat victoria lui Nicușor Dan în localele bucureștene!

Cînd meseria și construcția ta interioară au legătură cu scrisul, cu limbajul, partea vizibilă și pragmatică a lumii rămîne mereu în umbră.

Aș vrea să existe un muzeul al locurilor din memorie unde nu mai avem curaj să ajungem niciodată.

Cînd celălalt preferă să tacă, din diverse motive, nu înseamnă curaj, ci impolitețe.

Cîte frigidere din lumea asta au parte de o viață aventuroasă?

Am început să deschid mesajele vechi și să le citesc. Ca și cînd le-ar fi scris altcineva.

Senzațiile au un alt circuit în natură, la fel ca apropierea de cineva.

S-ar putea să nu cunoști cu adevărat un oraș pînă nu-i simți căldura înnebunitoare. Pînă nu îți topește creierul și sufletul și îți dizolvă picioarele. Sînt grade diferite de intimitate pe care le stabilim cu oamenii și cu locurile. Cînd aerul se rarefiază și picăturile de sudoare se amestecă cu asfaltul topit, cînd toți oamenii de pe stradă încep să semene și știi că și-ar dori să fie în cu totul altă parte decît aici, vara a pus stăpînire pe oraș.

Mi s-a întîmplat uneori să visez oameni, pe care nu-i mai văzusesem de multă vreme, și, exact a doua zi, să mă întîlnesc cu ei pe stradă.

Uneori, nu-ți lipsește doar prezența celuilalt, ci exact acea rutină pe care ați inventat-o și ați împărțit-o.

Zilele acestea avem așadar o ocazie unică: putem să-i deosebim pe nesimțiți și pe iresponsabili de ceilalți.

Nu știu cum arată mai departe drumurile noastre, dar important e să avem ranițele pregătite.

N-a durat mult și au ajuns la statuia care-i deranjează cel mai mult.

Sîntem o generație provenită din altă generație cu traume și purtăm cu noi lucruri nerezolvate, care se văd și astăzi în noi. De-asta acceptăm în continuare abuzul autorităților sau lipsa unor spitale dotate la standarde europene.

Rareori un politician, care a făcut o afirmație jignitoare, și-a asumat derapajul cerîndu-și scuze.

Spectacolul a fost o reușită în general, dar pentru mine un dezastru. Am încurcat mișcările.

Articolul meu intitulat Profesorii de Iisus nu se referă în nici un fel la cartea Isus al meu scrisă de dl Gabriel Liiceanu.

Ne-am adaptat de atîtea ori pînă am ajuns la ecranul „oglindă” care ne aduce acum față în față.

Stările celorlați au devenit mai dificil de citit și ne-am opintit în neînțelegeri de tot felul.

Simbolul, gestul, practica sînt fertile dacă orientează către reperul divin care le-a instituit.

Maratonul de înfulecat experiențe a pus o frînă bruscă. Ce facem acum: ne dăm voie să ne plictisim? Să ne golim mintea, pur și simplu, să „tăcem împreună“, să se facă liniște în cap și în lume?

Nostalgia m-a făcut să deschid toate jurnalele pe care le-am găsit în bibliotecă.

La parter, un domn în vîrstă a deschis larg ferestrele și a scos casetofonul pe geam. O oră întreagă, a pus muzică folk pentru toată strada. Phoenix, Mircea Vintilă, Baniciu, Pittiș. „Sfîrșitul nu-i aici“.

Ne vom „reconecta” la o realitate fără de care am descoperit că puteam trăi.

Va crește desigur și obișnuința și dependența comunicării, lucratului și socializării prin intermediul smartphone-ului sau al laptop-ului.

M-ar bucura încetarea sau măcar reducerea disputelor inutile și artificiale, bazate pe ură, pe neînțelegerea celeilalte părți, pe lipsa de gîndire, pe spiritul gregar, și care se strînesc din te miri ce pretexte caraghioase.

S-a făcut seară. S-au așezat la masă. În timp ce mîncau, Isus le-a spus că unul dintre ei îl va vinde.

După mai bine de o lună de stat în casă, mi-am dat seama că am nevoie de foarte puține lucruri ca să  mă simt bine.

Glosele pe marginea acestor cuvinte ar putea acoperi biblioteci întregi.

Continuitatea este trăsătura esențială a așteptării care va rodi în întîlnire.