Anda DOCEA

Războiul a adus cu el și acest uriaș val de solidaritate, prin care am refăcut conexiuni uitate și am legat starea noastră de bine de a celor din jur.

Frică. Negare. Furie. Neputință. Îngrijorare.

În ziua în care mi-am golit dulapul de la vechiul meu loc de muncă m-am simțit de parcă aș fi făcut o vizită la morgă.

Tăcerea, în online, offline și în restul lumilor posibile, constituie și ea un răspuns.

„Criticul interior pleacă cu un avantaj și va fi mereu cu un pas înaintea noastră, oricît am alerga după el.”

Cei care ne-au învățat despre iubire în copilărie ne ghidează în continuare, inconștient, în alegerile noastre.

Un „cod de bună purtare online”, care ne-ar face viața ceva mai săracă în notificări inutile

Mai este răbdarea o virtute?

Ritmul ăsta consumă timp și cere un rezervor mare de creativitate.

Ca să fii medic, în primul rînd trebuie să ai răbdare.

Am înțeles cît de adînc reacționăm la familiaritate.

Rocanotherworld Winter Edition aduce cu sine concertele trupelor care au fost pe scena festivalului în iunie 2020.

Momentele de fericire vin, în viață, cînd reușești să deții controlul asupra neajunsurilor.

Pentru iertare nu există un protocol.

În fiecare iertare e o mică transcendență.

Modelul feminin mi-a fost unul care nu se oprea niciodată.

Sînt grozave poveștile despre clipele în care frica dispare.

Aș vrea să existe un muzeul al locurilor din memorie unde nu mai avem curaj să ajungem niciodată.

Singurul posibil antidot pentru rușine rămîne empatia.

Cînd miza e acceptarea socială, mulți preferă să tacă.

Eu venisem cu gîndul să rămîn și să mă integrez, și acesta cred eu că a fost motorul care m-a făcut să trec peste greutăți, combustibilul fiind speranța.

Avem un trecut, un viitor, dar nu mai există nici o legătură între ele.

Cred că am fost suspendat într-un prezent interior.

Speranțele ne pot anima și stimula vitalitatea.

Am petrecut singură Paștele pentru prima dată în viața mea și a fost destul de straniu, dar m-am îmbărbătat cu gîndul că măcar acest virus nu mi-a stricat Crăciunul.

Stările celorlați au devenit mai dificil de citit și ne-am opintit în neînțelegeri de tot felul.

Relațiile interumane se scriu și se rescriu în aceste zile.

E foarte posibil ca această pandemie să se termine printr-un nou compromis. Printr-o altfel de înțelegere a identităților personale și comunitare.

Poate, unii dintre noi își vor lua niște lecții de aici.

Pe cît de solid e instinctul meu în probleme care țin de profesie, pe atît de păgubos e în cele sentimentale. E prăpăstios, configurează pînă la cele mai mici detalii scenarii care se dovedesc a fi complet eronate, detestă incertitudinea.

Visul femeilor de a se căsători pare a rămîne singurul care sfidează trecerea timpului, rîde în nas emancipării și egalității între sexe și alimentează imaginarul cu povești cu prinți și rochii obligatoriu de un alb imaculat.

Credeți că oamenii fac ce știu ei mai bine, în momentul respectiv?

Am fost curioasă să găsesc oameni care avuseseră experiențe similare, să învăț ceva din poveștile celor care, la un moment dat, aleg să fie propriii lor stăpîni.

Lucrul pe cont propriu îți aduce un fel de libertate similar chiulului din liceu. Ideea că poți bea o cafea în parc la ora la care majoritatea cunoscuților sînt la birou sau în cîmpul muncii este de neînlocuit.

Freelancing-ul nu este doar despre cum muncești, ci despre cum trăiești (nu mai știu cum e să plec în vacanță fără laptop, dar nici nu mai știu cum arată bazinul de înot după ora 18), cred că atunci cînd lucrezi pentru tine cîștigi și pierzi un singur lucru: timpul.

Toxicitatea locului de muncă este o problemă reală, în continuare combătută sau chiar negată în totalitate. Impactul unui mediu toxic are consecințe severe în planul individului, poate accentua sentimentele de inadecvare, de inutilitate, ori poate pune un nivel ridicat de presiune, cu așteptări nerealiste și cu accent pe înaltă performanță (ce resetează valorile individului și generează un cadru iluzoriu de bine).

Momentele de fericire vin, în viață, cînd reușești să deții controlul asupra neajunsurilor. Cînd înlocuiești individualismul cu o dulce interdependență, cea care generează dor.

Acum mi le amintesc ca pe niște lucruri pe care le-am pierdut la partaj, așa cum s-a întîmplat cu festivaluri la care nu mai pot merge pentru că le-am trăit cu altcineva, orașe pe care nu mai sînt în stare să le vizitez fără să văd zîmbete și umbre peste tot sau săli de cinema unde nu mai am tăria să intru cumpărînd un singur bilet.

„Smells Like Teen Spirit” a fost imnul unei generații de tranziție.

Metamorphosis a fost tema evenimentului TEDx Bucharest de anul acesta. Ea a adunat pe scenă personaje puternice care au oferit, prin propriile lor povești uluitoare de viață, dovezi că cele mai grele situații sînt și cele care determină schimbarea – o schimbare văzută, mai degrabă, ca transformare.

Piața Moghioroș înghesuie, după reguli proprii, într-o vecinătate bizară, dar acceptată, toate meșteșugurile din vremurile de altădată, cînd hipermarket-urile și comenzile online erau doar un vis.

Cel mai impresionant a fost mesajul unei fete de vîrsta la care eu urmam cursurile unei facultăți alese greșit. Spunea că festivalul este locul unde poate fi ea însăși, fără să se simtă judeca

Pentru orice persoană cu o curiozitate de nepotolit, meseria asta pare a fi un joben magic, din care, la o adică, ar putea ieși orice.

Trag covorul și fac aerobic pe muzica Nataliei Oreiro, aflîndu-ne în anul de grație 2000 și în plin avînt al muzicii latino.

Păstrăm în noi trecutul așa cum ne amintim că a fost, nu cum s-a întîmplat în realitate.

E remarcabil cum timpul filtrează totul prin lentila lui bună. Cum, după douăzeci de ani, amintirile își estompează încet conturul, devin ceva dulce-amar și îți dau starea cam sumar denumită „nostalgie“. Poate, așa cum spunea Nichita într-o poezie, dincolo de timp, rămîn doar momentele în care ai rîs sau ai plîns odată, împreună cu cineva, la începutul sau la sfîrșitul unui drum.

E septembrie 1997 și urc în fugă cele 38 de trepte de piatră care duc spre parcul din Aiud.

„De ce, totuși, televiziune?“ – a insistat cineva, după ce am înșirat o listă întreagă de neajunsuri ale acestei profesii, printre care programul neregulat, faptul că depinzi de alții, de mulți alții, stresul termenelor-limită sau emoția directului.

Aşteptam ritualul de sîmbătă seara cîte o săptămînă întreagă. Anii ’90 se apropiau de mijloc, iar eu tocmai intrasem la liceu. Discoteca în blue jeans se trasmitea în eter pe Programul III, adică Radio România Tineret, şi ţinea toată noaptea de sîmbătă spre duminică.

În vara lui 2003, la redacţia Matinal a TVR-ului se aflau în practică vreo zece fete. În afară de mine, toate erau încă studente, la Jurnalism sau la alte facultăţi. Nu ştiu dacă toate visam să devenim „vedete de televiziune“, cert este că, din acel grup, mai sîntem, în prezent, în TVR, doar două.