Anda DOCEA

Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.

Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.

Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.

Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Apoi nu vom mai fi atît de „simpatici” (adică maleabili, permisivi, fricoși).

Teama de a primi o veste bună are și un nume: eufobie.

Tu vei fi același om – elementul de legătură dintre toate evenimentele vieții tale.

Micile relaxări de moment n-au rezolvat anxietățile de durată.

Pentru mine, ianuarie a fost mereu cea mai calmă lună dintre toate.

Fără o mică doză de ipocrizie, viața în comun ar fi insuportabilă.

Lista cu lucruri de făcut în anul care vine este cam în aceeași categorie cu așa-numita „bucket list”, cea cu puncte de atins neapărat înainte să mori.

Lista care ajunge la un milion de lucruri minunate este, de fapt, despre autorii ei.

Muzica lor încă îi însoțește pe cei cărora le-a schimbat viețile, în întoarcerile lor în timp și în traiul de fiecare zi.

Problema nu prea are legătură cu renul Rudolf și vorbește mai mult despre tine.

A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.

„Artistul te dirijează fără cuvinte spre esența operei.”

Să-i facem să supraviețuiască.

E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.

Mai știm să fim recunoscători?

Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.

Pe 8 noiembrie este sărbătorită la nivel mondial Ziua Urbanismului, care aduce în prim-plan problemele și efectele urbanizării asupra societății și a mediului.

Versiuni diferite ale aceleiași povești, adevărate toate.

Din studenție și pînă nu demult, aș fi putut fi președinta unui fan-club Pîine și produse de patiserie.

„Performing 89. Stări de deziluzie” este titlul expoziției organizate de Institutul Prezentului în spațiul FABER din Timișoara.

Iluziile noastre se împletesc strîns cu ale celorlalți, iar partidele se termină întotdeauna cu remiză.

Operele lui Brâncuși vorbesc prin ele însele, în limbajul universal al artei.

Tehnica Pomodoro am eliminat-o rapid, pentru mine este suficient de stresantă alarma de dimineață încît să mai pot tolera alte întreruperi sonore de-a lungul zilei.

Bine remarcă Andrei Pleșu, „mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins”.

Treci de 40 de ani și abia atunci începi să te întrebi ce îți place cu adevărat.

Am devenit adult și am pus traiul de una singură înainte de orice altceva.

Povestea personală a fiecăruia reprezintă cea mai bună sursă de inspirație.

Oamenii se schimbă nu cînd le-o cere altcineva, ci doar dacă vor, pentru că ei decid așa.

Găsirea și cultivarea chimiei pînă ajunge la rangul de prietenie apropiată pretind de la noi, precum toate lucrurile care contează, timp.

Cele mai izbutite vacanțe au fost cele în care am plecat singură, fără să anunț pe nimeni.

„Spune-mi ce nu poți uita, ca să-ți spun cine ești” ar fi o temă potrivită cînd vrei să cunoști un om.

Am crezut că astfel de ritualuri nu se pierd și îmi vor aduce mereu la fel de multă bucurie.

Ne punem inima la loc cum putem mai bine și ieșim la defilat cu ea prin lume.

Oamenii atinși de patima colecționării au destine care merită să fie cunoscute.

Colecționarii, de obicei, trăiesc într-o lume invizibilă, plină și ea, la rîndu-i, de conexiuni la acest univers unic, al lor.

Scriam, nu demult, că obstacolele care apar pe drum sînt, de fapt, povestea.

„Puștiul ăsta are suflet”, spunea Bob Dylan despre Kurt.

Am avut un singur prag mai greu de trecut psihologic, înainte să împlinesc 40 de ani, aș fi vrut să trag de vîrsta cu 3 la nesfîrșit.

Sîntem cei care s-au mutat la începutul fiecărei toamne și au lăsat fîșii din ei în orice loc, promițîndu-și că data viitoare va fi altfel.

„Dacă sîntem văzute trebuie să fim plăcute pentru bărbați și acceptabile pentru societate.”

Săpînd după aur, s-ar putea să găsim diamante.

E posibil ca scrisul să nu te ducă nicăieri, în această lume.

A învăța să cerem este ceva ce vine tot cu vîrsta.

Am putea accepta că regretele au un caracter inevitabil.

În 1993, cînd revista era la cele dintîi numere, mă aflam la început de liceu.

Am petrecut mult timp căutînd sfaturi de domesticire a procrastinării.