Lumea în care trăim
Sînt abonată la mai multe newsletter-e aparținînd unor instituții de presă sau publicații de la noi și din străinătate, din care aflu recomandări culturale și ce se mai întîmplă pe plan politic sau social, în România și în lume. Le parcurg la început de week-end, trecînd relativ repede peste titlurile îngrijorătoare ale momentului pentru a ajunge la vești bune, premiere cinematografice sau apariții de carte, iar asta mă face să-mi amintesc, aproape de fiecare dată, cîteva versuri din melodia Don’t Dream It’s Over a trupei Crowded House care, în 1986, cînta așa: „In the paper today / Tales of war and of waste / But you turn right over to the TV page“. Numai că războiul este și mai greu de ignorat acum, izbucnit fără semne că ar înceta prea curînd în diferite părți ale unei lumi despre care se spunea că ar fi cea mai bună în care am trăit vreodată.
Expoziția de fotografie de război FRONT, vernisată la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, la Rezidența9 din București (strada I.L. Caragiale nr. 32), aduce împreună lucrările a doi fotografi de vîrste și naționalități diferite: Larisa Kalik (Ucraina) și Vadim Ghirda (România). Munca fotografilor – mărturie, act de rezistență și semnal de alarmă – arată realitatea într-un mod abrupt, necosmetizat, și este o oglindă foarte bine lustruită a stării lumii în care trăim, așa cum a ajuns ea. Fotografiile sînt copleșitoare și te fac să îți muți privirea de multe ori, căutînd, în mijlocul dezastrelor și al rămășițelor umane, un punct de sprijin: doi artileriști care joacă șah, o mamă care își strînge în brațe copilul într-un autobuz, după ce a fugit pe jos peste munți, un soldat care-și aprinde o țigară în tranșee, așteptînd, o conversație pe Zoom cu un prieten, cu două luni înainte ca el să nu mai fie. În conferința de presă, cei doi fotografi au vorbit despre importanța oamenilor care te ajută la fața locului, șoferi, traducători, jurnaliști locali, despre ce este și ce nu reprezintă subiect de presă, despre apropierea permanentă a morții și cum să încerci să rămîi în viață, fără să te gîndești că ceva a explodat unde ai stat cu cîteva minute în urmă, despre lucrurile de neimaginat care ajung să fie normalul de fiecare zi și cît de greu este să revii la viața obișnuită. O viață în care, așa cum spunea Vadim Ghirda, nimeni nu are, cu adevărat, siguranța că va fi un „mîine”. Asta nu ne împiedică să ne enervăm din motive care, comparate cu un război, sînt de-a dreptul puerile, dar faptul că sînt ale universului nostru personal le face, cumva, colosale. Larisa Kalik, fotografa născută în 1998 în Transnistria și preocupată să arate lumii cum este cu adevărat, ca tînăr, să nu crești într-o democrație, ci cu lipsuri și îngrădiri, trăiește acum în Ucraina și, deși materialele ei au fost publicate de Scena9, este prima dată cînd ajunge în România. Spune că nu vrea să devină fotografă de război, ci doar să-l vadă odată încheiat pe acesta, care a răpit cei mai buni ani din viața celor de vîrsta ei. Ba mai mult, pe unii i-a și trimis la luptă, cu o armă în mînă. Expoziția FRONT poate fi vizitată pînă pe 24 martie 2024.
Din Doza de optimism a newsletter-ului Recorder aflu că Finlanda a reușit să-și reducă la jumătate numărul sinuciderilor, în ultimele trei decenii, prin programe de prevenție și conștientizare în privința afecțiunilor psihice. Vremea și poziționarea geografică a țării se pare că sînt irelevante – evidențe clare arată că, contrar a ceea ce s-ar putea crede, primăvara și începutul verii, cu zile lungi și vreme însorită, fac mai rău depresivilor decît lipsa luminii. Prea mult soare e cam greu de dus, altfel spus.
Time îmi confirmă că sîntem mai obosiți ca oricînd și că trăim, după lockdown și după revenirea la un sistem de lucru hibrid, cu cîteva zile pe săptămînă la birou, ceea ce poartă numele de „marea epuizare”, ca să-l cităm pe scriitorul și profesorul Cal Newport. Pe scurt, sîntem într-un moment în care încercăm să ne restabilim un raport potrivit cu munca pentru a nu ne mai simți atît de storși de energie. Trei factori s-a dovedit că există în viețile noastre pe care i-am normalizat și care ne-au afectat starea de bine: prioritizarea muncii și a productivității înaintea nevoilor umane (hrană sănătoasă, somn suficient, socializare, mișcare); stresul legat de lucrurile din viața noastră, dar și de cele pe care nu le putem controla – violență, războaie, schimbări climatice, inflație –, ceea ce ne face să ne simțim lipsiți de speranță; insecuritatea financiară – cînd ajungi să trăiești de la o leafă la alta, fără să-ți poți permite un stil de viață pe care ți l-ai dori, devii frustrat, învins, epuizat.
Comandăm mîncare pentru că sîntem prea obosiți să gătim, nu participăm la evenimente pentru că am face cîteva ore pe drum, timp pe care nu îl avem, anulăm întîlniri pentru că ne gîndim că vom fi extenuați a doua zi și preferăm să ne păstrăm banii pentru altceva. Ne păcălim că este mai ușor să lucrăm de acasă, apoi ne dăm seama că munca nu se încheie niciodată, iar noi sîntem mereu de găsit. Parcurgem titlurile din presă în fugă, citim articole despre importanța somnului la ora 3 dimineața, facem liste cu alimente sănătoase în timp ce deschidem o pungă de chips-uri și ni se pare că ne regăsim perfect în „marea epuizare”. Și astea sînt problemele universului nostru, insignifiante pe lîngă un război, colosale pentru că sînt ale noastre.
