vîrsta medie

A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.

Să-i facem să supraviețuiască.

E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.

Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.

Pe 8 noiembrie este sărbătorită la nivel mondial Ziua Urbanismului, care aduce în prim-plan problemele și efectele urbanizării asupra societății și a mediului.

Versiuni diferite ale aceleiași povești, adevărate toate.

Din studenție și pînă nu demult, aș fi putut fi președinta unui fan-club Pîine și produse de patiserie.

„Performing 89. Stări de deziluzie” este titlul expoziției organizate de Institutul Prezentului în spațiul FABER din Timișoara.

Iluziile noastre se împletesc strîns cu ale celorlalți, iar partidele se termină întotdeauna cu remiză.

Tehnica Pomodoro am eliminat-o rapid, pentru mine este suficient de stresantă alarma de dimineață încît să mai pot tolera alte întreruperi sonore de-a lungul zilei.

Treci de 40 de ani și abia atunci începi să te întrebi ce îți place cu adevărat.

Am devenit adult și am pus traiul de una singură înainte de orice altceva.

Povestea personală a fiecăruia reprezintă cea mai bună sursă de inspirație.

Oamenii se schimbă nu cînd le-o cere altcineva, ci doar dacă vor, pentru că ei decid așa.

Găsirea și cultivarea chimiei pînă ajunge la rangul de prietenie apropiată pretind de la noi, precum toate lucrurile care contează, timp.

„Spune-mi ce nu poți uita, ca să-ți spun cine ești” ar fi o temă potrivită cînd vrei să cunoști un om.

Am crezut că astfel de ritualuri nu se pierd și îmi vor aduce mereu la fel de multă bucurie.

Ne punem inima la loc cum putem mai bine și ieșim la defilat cu ea prin lume.

Scriam, nu demult, că obstacolele care apar pe drum sînt, de fapt, povestea.

„Puștiul ăsta are suflet”, spunea Bob Dylan despre Kurt.

Am avut un singur prag mai greu de trecut psihologic, înainte să împlinesc 40 de ani, aș fi vrut să trag de vîrsta cu 3 la nesfîrșit.

Sîntem cei care s-au mutat la începutul fiecărei toamne și au lăsat fîșii din ei în orice loc, promițîndu-și că data viitoare va fi altfel.

Săpînd după aur, s-ar putea să găsim diamante.

E posibil ca scrisul să nu te ducă nicăieri, în această lume.

A învăța să cerem este ceva ce vine tot cu vîrsta.

În 1993, cînd revista era la cele dintîi numere, mă aflam la început de liceu.

Am petrecut mult timp căutînd sfaturi de domesticire a procrastinării.

Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.

Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.

Îmi place să-i văd pe oameni regăsindu-se.

Ne găsim motivații desăvîrșite din punct de vedere arhitectural ca să nu recunoaștem că, undeva pe parcurs, n-am tras de cîrmă în direcția bună.

Trăiesc într-un oraș mare, încap în el singurătăți multe.

Despre multe lucruri am crezut că, dacă reușesc să le obțin, mă vor face să mă simt ca într-o zi de Crăciun care nu se termină nicicînd.

Din păcate, mîncarea devine și recompensa cea mai la îndemînă, iar alimentele cele mai ieftine din magazine sînt, de multe ori, și cele mai nesănătoase.

Pînă la vîrsta de mijloc școala s-a încheiat, căsniciile s-au făcut și, uneori, desfăcut sau au rămas o poveste, copiii au apărut sau nu s-au mai întîmplat.

Sperăm că celălalt ne va accepta cu toate bandajele noastre.

Cîteodată, îți dorești atît de mult unele lucruri încît, atunci cînd apar în viața ta, te temi că le-ai inventat chiar tu – credibil, pînă la ultimul detaliu.

Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.

Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.

Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.

O soluție ar mai putea fi să faci din duminici zile în întregime pentru tine, în care urgențele altora să nu devină importante în orarul tău.

Modelul cu care a crescut generația mea era acela că bărbații conduc și decid, ei au părerile care contează.

Am încercat să înțeleg de unde provine această anxietate și am descoperit cîteva posibile cauze.

Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.

Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.

După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.

Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.

Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.

Reducerea la tăcere a emoțiilor se întîmplă, de cele mai multe ori, pentru că ne temem de ele.

În zilele noastre, Wonderful Tonight este una dintre cele mai folosite melodii pentru „dansul mirilor”, peste tot în lume.

M-am alipit și eu grupului în care povestea, mai un zîmbet, mai o aluzie, devenise un „poate”.

„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.

Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.

Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.

Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.

Am dat acest șir nesfîrșit de exemple pentru că alte vieți nu cunosc, dar gura lumii e aceeași pentru toți, iar mie mi-a păsat de ea peste măsură.

Omul ar fi de dorit să facă mai mult decît o pasăre de nici 30 de grame și nu doar să supraviețuiască – să se ridice, cumva, deasupra problemelor depășite. Să fie rezilient, altfel spus.

La vîrsta de mijloc, am început să mă întreb dacă aș mai face aceleași alegeri sau cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi optat diferit.

Mă întreb dacă nu cumva, cu vîrsta, am pierdut capacitatea de a ne bucura de cele mai simple lucruri.

Îmi tot fuge gîndul la fata deloc înaltă din Ucraina, care m-a oprit zîmbind pe holul Teatrului Bolșoi și mi-a făcut poze în timp ce imitam balerinele. Sper că va dansa toată viața, așa cum a visat.