Colecționarii de momente
Timbre, monede, ambalaje de ciocolată, pixuri, șervețele cu diverse sigle, „surprize” de la gume de mestecat, abțibilduri cu fotbaliști, pietre, scoici, cercei desperecheați, agrafe, ilustrate, reviste – nu cred că a scăpat ceva necolecționat de mine, de cînd aveam cîțiva ani și pînă cînd am ajuns la liceu. La un moment dat, chiar am citit o carte pentru copii numită Colecționarii de pioneze, așa că am început să le scot și pe acestea din diverse locuri unde erau, firește, înfipte cu un scop. Multe colecții au dispărut subit cînd ne-am mutat la casă, e o ocazie bună pentru părinți să spună că „n-a mai fost loc”. Unele mai există încă, în cutii pline de praf. Decenii mai tîrziu, îmi amintesc foarte viu plăcerea cu care mai adăugam ceva la o colecție, știind cu precizie cîte sînt, în orice moment.
Încercînd să profit de o zi ploioasă și dat fiind că Muzeul Jósa András, cel mai mare din Nyíregyháza, unde mă aflu, este închis pînă la toamnă, am ajuns întîmplător și nu prea la un muzeu ceva mai mic, cel al colecțiilor familiei Kállay. Am fost singurul vizitator și am beneficiat de un tur privat, cu multe explicații în limba engleză. Pe scurt, colecțiile de medalii și decorații, uniforme, accesorii, obiecte personale și cărți existente în muzeu au aparținut familiei fostului premier maghiar Miklós Kállay, numit în funcție în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Majoritatea exponatelor au fost donate muzeului de unul dintre cei trei fii ai săi, Kristóf Kállay. Dincolo de povestea familiei, una veche și importantă în istoria Ungariei, am remarcat modul interactiv în care erau prezentate informațiile. Despre fiecare element al colecțiilor puteai afla detalii, inclusiv audio, cu ajutorul unor panouri touchscreen, ochelarii VR puteau fi folosiți pentru a te plimba virtual pe străzile din oraș și a vedea cum arătau clădirile altădată, copiii care ar fi trecut pragul erau ovaționați dacă răspundeau corect la niște întrebări sărind pe varianta corespunzătoare, într-un joc de pe podea. Am aflat că nu demult mai vizitaseră muzeul doi români, care își aduseseră cîinele în Nyíregyháza pentru o operație și deciseseră să vadă colecțiile în acest timp. Mai trecuse pe acolo și un ziarist grec, din Atena, care voia să scrie despre istoria Ungariei și care a declarat răspicat că lui nu i-a plăcut niciodată marea.
Nu mai colecționez de multă vreme obiecte sau suveniruri, dar, de cîte ori plec dintr-un loc, adun într-un colț de memorie, unde încerc să șterg praful des, momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste. Din săptămînile petrecute în Nyíregyháza am deja cît pentru o cutie de mărime medie: primele vorbitoare de engleză pe care le-am întîlnit, două adolescente care, după ce mi-au făcut o poză pe un pod de la Bujtosi-tó, un lac unde aveau loc duelurile de altădată, mi-au urat „Have a nice day!“; o construcție reprezentînd un ceas cu aripile deschise, pe care am văzut-o aproape în fiecare zi, cît să-mi amintesc de zborul timpului; banca în formă de S, înconjurată de grilaje de metal, pe care era prinsă iubirea cu zeci, poate sute de lacăte în Hösök tere, cel mai frumos parc din oraș; momentul cînd am trecut pragul serei din grădina botanică și mi s-a părut că am vizitat-o pe Miss Havisham din Marile speranțe, blocată într-un timp ce s-a oprit; un grup de tineri care, în prima mea noapte, au cîntat cîteva zeci de minute pe scările bibliotecii unde sînt cazată cîntece în maghiară, pe voci; o cafenea unde merg des pentru un cappuccino însoțit de gogoșile lor pătrate, cu fistic, dar și pentru orarul original – e deschisă zilnic, între 8,42 și 19,22; singura pisică pe care am găsit-o aici, dormind în fața unui restaurant din pădure, pentru ca apoi să aflu, din fotografiile de la muzeul Kállay, că aceea e vechea gară Sóstógyógyfürdö, loc de distracție și de promenadă în vremea în care tramvaiul din oraș încă mai circula.
Revenind la poveștile din muzeu, dintre exponate mi-a atras privirea un cojoc elegant de damă, bej, cu o curea îngustă în talie, care îi aparținuse soției lui Miklós Kállay, Helén. Purta această haină în dimineața zilei de 7 februarie 1945, în curtea Ambasadei Turciei la Budapesta, cînd o schijă de la o grenadă care a explodat lîngă ea i-a lovit inima și a ucis-o. Haina are acum un petic de piele sub formă de inimă aplicat în partea stîngă, care să amintească de moartea ei tragică. Am cerut permisiunea să fac o fotografie acestei ținute de pe urmă a doamnei Kállay și, pentru că acest lucru nu era în mod normal acceptat, am promis că nu o voi afișa nicăieri. Este strict pentru colecția mea de momente, la care mă mai întorc cînd mi se pare că timpul zboară prea repede.
