Privirea ei pierdută, de copil neajutorat
Cu imaginile, ca și cu textele, lucrurile stau cam așa: consumăm zilnic o cantitate imensă de informație vizuală și scrisă, care se derulează pe ecranul telefonului sau computerului. E o mișcare rapidă cu care ochii și creierul nostru s-au obișnuit în ultimul deceniu. Există o neliniște a „scroll-ului”, care nu ne mai lasă să stăm doar cu gîndurile noastre. De parcă am pierde timp și am rata ceva important. Evident, e o iluzie, ca toate cele în care ajungem să fim captivi. Degetele noastre nervoase caută obsesiv să atingă un ecran, să facă o fotografie, dar dacă le iei obiectul dorinței vor trece ca printr-un sevraj, dar la un moment dat se vor potoli. Trăim, de altfel, într-un mare paradox, cu cît sîntem mai conectați cu atît parcă devenim mai prost informați.
Încercați să convingeți pe cineva care n-are obișnuița asta, că experiența cinematografului sau a cititului unui roman, care înseamnă și să lași telefonul deoparte, cel puțin o oră și jumătate, e importantă. „De ce?”, te va întreba. Întrebarea asta simplă, pe care copiii o pun obsesiv. Nu poți să povesteși, în cazul ăsta, decît ce ai trăit, cum a fost să intru într-o sală de cinema după cîteva luni. Putem să ne ducem viețile, cum bine știm deja din timpul pandemiei, fără multe lucruri pe care le credeam indispensabile. Oricîte filme văzusesem pe ecranul laptop-ului, seara, cînd dădeam play, visam cu ochii minții cum o să mă așez la un moment dat pe un scaun capitonat la cinema și o să aștept să se stingă lumina și să înceapă călătoria. Cînd am venit în București, primul film la care am intrat la Elvira Popescu, care rula la sala de la Institutul Francez, a fost Vortex-ul lui Gaspar Noé. Mereu mi s-a părut că e genul de regizor excesiv, teribilist, care încearcă să-și șocheze spectatorii. Nu citisem mare lucru despre filmul lui nou, care fusese la Cannes anul ăsta, dar știu că-mi doream să simt din nou atmosfera cinematografului în primul rînd, care îmi lipsise cu adevărat.
O poveste din anticamera morții, dar nu orice moarte, ci una privită de foarte aproape, documentată cu atenție. Un cuplu care își trăiește insuportabila decădere a bătrîneții: ea pierzîndu-și memoria și reperele, el încercînd să mai scrie o carte despre vis și cinema și trăind nostalgia unei mari iubiri extraconjugale. Mecanismul se strică în fiecare zi, frica și neputința pun stăpînire pe cei doi protagoniști. Senzaționale roluri fac Dario Argento și Françoise Lebrun, vulnerabilitatea lor îți rămîne în suflet și în minte mult după ce genericul de final s-a derulat pe ecran.
Filmele și cărțile ne vorbesc de multe ori chiar despre viețile noastre, în asta stă puterea lor. Despre oameni dragi, despre ce am trăit sau ne-am imaginat la un moment dat. Și ăsta ar putea fi unul dintre răspunsurile posibile la întrebarea atît de firească, în fond, „de ce să merg să văd un film care nu e amuzant?”, de exemplu. Și nu e deloc „divertisment”. Din contră.
Uneori creierul cedează înaintea inimii, cum sună inspirat moto-ul filmului lui Noé. Oricine a avut în preajmă un apropiat care a fost afectat de Alzeihmer știe bine asta. Uneori ne protejăm de fricile noastre decupînd amintirile într-un fel care să nu ne rănească. Ne facem propriul montaj existențial, exact cum procedează regizorii cu materialul filmat. Am realizat, după ce am văzut filmul, că bunica a rămas o prezență puternică pentru mine, dar cu partitura ei vitală, de forță incredibilă. Estompasem instinctiv, însă, ultima parte a vieții ei. Cea dureroasă, în care ajunsese să nu mai știe cine era și nu ne mai recunoștea. Am recuperat privirea ei pierdută, de copil neajutorat, ochii ei albaștri și goi și strîngerile de mînă în momentul în care se reconecta la iubirea pe care o simțisem toată viața că venea din partea ei.
