Puterea televizorului
Nu știu dacă mai există vreun loc în lume în care istoria să fie atît de tare marcată de ce s-a văzut și arătat pe ecranul televizorului. O cronică a vieții private a românilor ar trebui să țină cont neapărat de această legătură strînsă, indestructibilă, contorsionată, care s-a creat în timp și care seamănă perfect cu o relație adevărată de familie. La recensămînt ar putea fi trecut: o persoană, două, trei, plus un aparat tv, căci acesta a devenit interfața pentru felul în care comunitatea se raportează la deciziile politice, economice și sociale. Pentru o anumită parte dintre oameni nu există decît ce se discută și se critică seară de seară la emisiunile de știri și nu numai. Ce „se arată” e adevărul, restul rămîn speculații.
Fac parte dintr-o generație care a trăit așteptînd seară de seară, cu sufletul la gură, Mihaela și rubrica duminicală de desene animate, anunțată de pisica care își scotea fioros ghearele. Apoi, am urmărit Revoluția în direct și oricîte seriale senzaționale aș fi văzut de atunci n-au putut să concureze cu tensiunea lui decembrie 1989 și cu suspansul demn de filmele horror pe care l-au creat mineriadele în anii imediat următori. Conectarea la libertate s-a produs înainte de toate printr-un tub catodic, alb negru, Olt, model sport.
De atunci lumea s-a schimbat mult, în case au apărut ecrane plate, din ce în ce mai mari, pentru a vedea și mai bine. De un timp, ai mei au fiecare cîte un televizor. Eu aproape că nu-l mai deschid pe al meu, dar cînd mă vizitează, merge iar zi și noapte, ca și cînd ar fi dependenți de zgomotul lui de fond, care îi face să se enerveze în voie și nu le lasă timpi morți și clipe de liniște. În fiecare zi va apărea cîte ceva demn de revoltă: vaccinarea prea lentă, scumpirea energiei electrice.
Cînd ne întîlnim, tata zice: „mai închide și tu laptop-ul, ce naiba”. Și are și el dreptate, căci ne confruntăm cu o dependență comună, cea de ecrane.
Cînd începem cîte o discuție pornită de la ce se întîmplă în țară și îmi povestesc cîte un caz, despre care au aflat, mai încerc să relativizez lucrurile, dar știu că nici un argument al meu n-o să poată să bată adevărul televizorului lor. „Nu știi tu”, vine imediat replica. Ceea ce înseamnă: dacă te-ai uita la ce ne uităm și noi, te-ai informa și ne-ai da dreptate. Dacă le spun că le-ar fi mai bine dacă n-ar mai sta atît de mult cu ochii și cu mintea în ecran, îmi răspund că nu se uită decît la știri. Din cercul ăsta vicios nu scapă nimeni teafăr.
Există multe motive care au dus la această stare de fapt. Nemulțumirile au săpat adînc și discursul apocaliptic de la tv le-a alimentat decenii la rînd. S-a dovedit că ceea ce contează e constanța.
Apoi, după ce mă enervez, îmi zic că, pînă la urmă, fiecare se izolează în propria lui bulă și încearcă să funcționeze, iar între generații există diferențe majore legate doar de „realitatea” la care se conectează.
