Campionatul mondial al iluziilor
„Calitatea vieții” pare a fi cel mai vînat scop din ultima vreme, indiferent că vorbim de oameni aflați la vîrsta de mijloc, pentru care timpul liber a ajuns să atîrne ceva mai greu decît chestiunile materiale, de cei care aleg să se mute la periferia unei metropole, într-un oraș mai mic sau chiar la țară, pînă și de unii care abia și-au terminat studiile și au crescut într-un alt mediu, cu alte valori, decît cei care au mai prins felii din comunism. Prin urmare, au apărut și sfaturile, strategiile, uneltele de „îmbunătățire a calității vieții”: somn suficient, mîncare sănătoasă (fără combinații fanteziste sau prea multă sare), sport regulat, reîmprietenirea cu natura și cu lumina solară, selectarea oamenilor cu care îți petreci timpul și alegerea unui mod potrivit în care să interacționezi cu ei.
De cealaltă parte, terenul se prezintă mai roditor ca oricînd pentru dependențe de tot felul – văzute, știute, publice ori, din contra, ascunse, nebănuite, negate. Peste primele, ușor de intuit, trec mai repede și ajung la cele „invizibile”: dependența de aprecierea celorlalți, de o anumită imagine corporală, de adrenalina sporturilor extreme, de social media, de relația cu o persoană anume, pînă și de binele pe care, uneori, vrem cu orice preț să-l facem celorlalți pentru că el ne hrănește dorința de a ne simți utili. Comportamentele de acest fel sînt, de fapt, forme de amorțire a unor emoții greu de integrat (cum sînt rușinea și vinovăția), adică, cumva, modalități de supraviețuire.
Aș mai veni cu un exemplu, tot din categoria „orice ar funcționa pentru a merge înainte”: poveștile pe care ni le spunem. Legat de trecut, e cunoscut că amintirile persoanelor despre un (același) eveniment în care au fost implicate diferă. Sînt oameni care păstrează ranchiună ani în șir interpretînd prin filtrul propriu ceva ce li s-a spus sau judecîndu-i pe ceilalți după aparențe. Cu fiecare rememorare, cele amintite își mai pierd un pic din culorile originale și sînt conturate artificial, din ce în ce mai departe de versiunea inițială. Iar impresiile ne ghidează atitudinile, comportamentele și alegerile ulterioare. Nu mai realizăm că, de fapt, nimeni nu mai știe cum s-au petrecut lucrurile cu adevărat (așa nu le-am mai da atîta importanță). Legat de viitor, avem proiecțiile, scenariile, așteptările, anxietatea legată de cum o să fie. Ni se propune un alt post și deja ne imaginăm că ne va aduce prestigiu social și mai mulți bani și că ne vom lua revanșa pentru toate nepotrivirile și umilințele profesionale anterioare. Cunoaștem pe cineva nou și, ca răzbunare pentru toate relațiile nocive, nefericite sau neîntîmplate de pînă atunci, ne și vedem, după prima întîlnire, împachetînd împreună cadouri de Crăciun pentru copiii pe care urmează să-i avem. Și, între trecutul pe care încă îl ducem în spate ca pe un sac cu nisip din care ne temem să risipim vreun fir, nu cumva să devină totul prea ușor, și viitorul spre care accelerăm mereu, nefăcînd altceva decît să lungim drumul, ne rămîne prezentul, ca un copil mijlociu, pentru care nu mai e niciodată suficientă atenție.
Mi-am spus de atîtea ori „orice funcționează” încît cred că înțeleg și mecanismul dependențelor grave, care îți amenință viața și sănătatea. De ele am scăpat, pe alocuri milimetric, dar la povești necesare supraviețuirii sînt de-a dreptul olimpică și încă nu bat în retragere. Cumva, mi se pare răul cel mai mic, asumat. În mintea mea, oamenii devin exponate dintr-o galerie interminabilă, deschisă permanent și luminată fără parcimonie, iar versiunile despre trecut și proiecțiile în viitor sînt șlefuite pînă la cel mai mic detaliu.
Mă tot întreb dacă există cineva care să trăiască într-un prezent continuu. Sau, nu cumva, participăm la un campionat mondial al iluziilor, ca la unul de șah (sau orice alt sport unde îți reconfigurezi parcursul după răspunsurile adversarului). Aranjăm, unii dintre noi milimetric, toate piesele pe tablă, mutăm cu albele sau cu negrele (cu toții sîntem și personaje negative în poveștile cuiva), anticipăm mișcările celuilalt și ne urmăm strategiile proprii, sperînd, de fiecare dată, că vor funcționa. După o vîrstă, apare și cronometrul care nu ne mai lasă să gîndim în voie și să credem că avem tot timpul din lume. Jucăm în fiecare zi, cu reguli precise de mutare (ca și cînd respectarea lor ne-ar putea garanta reușita), iluziile noastre se împletesc strîns cu ale celorlalți, iar partidele se termină întotdeauna cu remiză. Apoi ne bucurăm că măcar am ajuns pînă acolo și asta ne face să ne simțim un pic vii.
