La bine și la mai puțin bine

În O casă de păpuși – partea a doua (de Lucas Hnath; traducerea, adaptarea scenică și regia: Alexandru Mihail), spectacolul de la Teatrul Metropolis, o vedem pe Nora lui Henrik Ibsen revenind, după douăzeci de ani, la familia pe care o părăsise. Eroină neconvențională a unei piese apărute în 1879, dărîmînd canoanele, Nora este, probabil, primul personaj principal feminin din dramaturgie care îndrăznește să întoarcă spatele căsniciei și maternității și să trîntească în urma ei ușa unui cămin. În interpretarea Oanei Pellea, ea afirmă, într-unul dintre cele mai apăsătoare momente ale dialogului cu fiica ei, că societatea închide ochii, găsind scuze pertinente, în fața unui bărbat care-și abandonează copiii. Dar dacă o femeie face asta, este un monstru.

Regizorul Alexandru Mihail declară, într-un interviu, că spectacolul încearcă să afle care e prețul pe care o femeie trebuie să-l plătească pentru a decide ea însăși cine vrea să fie, în lume. Nora pomenește vocile instalate confortabil în mintea ei – cea a tatălui, a soțului, a societății –, voci care i-au spus întotdeauna, răspicat, ce se așteaptă de la ea, care sînt regulile, ce e permis și ce nu. Voci pe care le-a dus mai departe cu ea, multă vreme după ce a crezut că e liberă, care au continuat să-i impună cum să trăiască și cărora încă le cerea permisiunea pentru orice ar fi ales. Care au acoperit vocea ei, făcînd-o să renunțe cîte puțin la sine de cîte ori nu a ascultat-o.

Conform unui studiu al Institutului Național de Statistică privind evenimentele demografice din 2021, vîrsta medie a soţilor la divorţ a fost de 44 de ani pentru bărbaţi şi de 40,2 ani pentru femei. Comparînd-o cu vîrsta medie la căsătorie (33,8 ani pentru bărbaţi şi 30,7 ani pentru femei) se poate observa, în cazul cuplurilor care au divorţat, că secvenţa de viaţă maritală (altfel spus, căsătoria) a durat cam 9-10 ani. Dacă, la începutul anilor ’90, doar una din șase căsătorii se finaliza prin divorț, după pandemie s-a înregistrat un divorț la fiecare 3,5 căsătorii. Din totalul divorţurilor pronunţate în anul 2021, aproape două treimi s-au realizat „cu acordul părţilor”.

Într-o discuție în care rolurile par a fi inversate, Nora compară în fața fiicei sale, Emmy, căsătoria cu o închisoare. A optat pentru libertate chiar cu riscul de a nu-și vedea copiii crescînd, crezînd că așa îi învață lecția alegerii binelui propriu, înainte de toate. Emmy, pe de altă parte, are pentru mama ei întrebările, acuzațiile și dorința de iubire împărtășită pe care orice copil abandonat vreodată le duce cu el. Deveniți adulți, acești copii au o nevoie accentuată de a-și clădi propriul cămin. Emmy este logodită cu un „băiat bun” și abia așteaptă să își lege viața de cineva care să aibă grijă de ea, așa cum mama ei nu a făcut-o. Nora își amintește că la fel gîndea și ea la începutul căsătoriei cu Torvald și ar vrea s-o salveze pe fiica  ei de la aceleași așteptări nerealiste.

Pornind de la întrebarea „Ce factori sînt asociați satisfacției crescute în relația de cuplu?”, studiul Provocările cuplurilor din România, derulat de Școala pentru Cuplu în perioada octombrie 2020 – martie 2021, pe un eșantion de 1.000 de participanți, a concluzionat că, la noi, există o decuplare de viața emoțională, care aduce multă neclaritate în înțelegerea nevoilor, și că tindem fie să plasăm sursa fericirii în doi în afara relației, consumînd tot felul de experiențe, fie s-o trecem pe lista de îndatoriri ale partenerului. Iubim adolescentin, idealizat, de aceea după perioada inițială de îndrăgostire cuplurile trec prin mai multe crize care nu sînt ușor de depășit. De regulă, 80% din perechile care traversează o perioadă de 3-4 ani de certuri și tensiuni se despart. La terapie de cuplu au declarat că au apelat doar 13,8% din totalul participanților. Satisfacția în cuplu este dată, potrivit studiului, de conectarea emoțională a partenerilor, de admirația pe care o oferă celălalt, de împlinirea sexuală, de încrederea că relația poate depăși obstacolele care se ivesc și de angajamentul față de relație.

© flickr

Am avut ocazia să conversez recent cu un bărbat cam de vîrsta mea, cu copii adolescenți. S-a mirat destul de tare că, la 43 de ani, nu am fost niciodată căsătorită și nu sînt mamă. Copii, așa de repede? – aș fi vrut să întreb, dar mi-am dat seama că sînt ridicolă și că, la vîrsta de mijloc la care am ajuns fără să simt, e posibil să nu mai pot avea. A fost o perioadă, undeva între 25 și 33 de ani, în care mai toți cei pe care îi cunoșteam erau necăsătoriți. Apoi „s-a întîmplat viața”, cum mai zicem ca să scuzăm faptul că am fost neatenți, fără priorități clare și ne-am mințit că avem tot timpul din lume. Oamenii s-au oprit în diverse locuri, și-au întemeiat familii și au dispărut din preajma mea, iar, de o vreme, am realizat că nu ei s-au grăbit, cum credeam, ci eu sînt cea care a rămas în urmă.

Modelul cu care a crescut generația mea era acela că bărbații conduc și decid, ei au părerile care contează. Femeile pe care le vedeam în jur aveau nu mai puțin de trei servicii: meseria, casa și copiii. Îmi amintesc și acum că, în blocul în care locuiam, despre o doamnă rămasă singură se spunea că soțul divorțase de ea pentru că nu putea avea copii. Vremurile s-au mai schimbat, dar realitățile cu care ne-am format se șterg mai greu. Nu pledez nici împotriva căsătoriei, nici pentru ea. Ci pentru asumarea faptului că, în viață, ne alegem singuri coliviile care credem că ni se potrivesc și le lustruim pe dinăuntru cît de bine putem.

* * *

Evenimente demografice, 2021 (Institutul Național de Statistică)

Provocările cuplurilor din România, oct. 2020 – mar. 2021 (Școala pentru Cuplu)