Zile nu chiar perfecte
„Orice funcționează” a fost un motto și o scuză pe care le-am folosit atît pentru mine, cît și pentru cei din jur. Orice ar fi putut să mă facă să trec mai ușor peste o perioadă de început, peste incertitudine, peste neîmplinirile dintr-un domeniu sau altul, peste frică, peste rușine. Orice te ajută să mergi înainte nu poate fi decît bun, util, dezirabil. Nu știam atunci că acele strategii la care apelăm pentru a mai diminua sau chiar a elimina experiențe emoționale inconfortabile se numesc mecanisme de coping. Spre deosebire de mecanismele de apărare, care sînt o adaptare inconștientă a psihicului, făcută tot cu scopul de a ne proteja, mecanismele de coping sînt conștiente, învățate, repetate și alese din ce am considerat că ni s-ar potrivi.
Specialiștii împart aceste mecanisme în două categorii: coping focalizat pe problemă – însemnînd acțiuni concrete de a face față unei anumite situații, cum ar fi adunarea de informații, imaginarea de posibile scenarii, împărțirea unei sarcini majore, stresante, în segmente mai mici și mai ușor de rezolvat, solicitarea de sprijin – și coping centrat pe emoție, care vizează gestionarea a ceea ce simțim legat de situația respectivă. În acest al doilea caz, meditația, tehnicile de respirație, activitatea fizică, ținerea unui jurnal, cînd e o problemă pentru care nu există alte soluții, cum ar fi pierderea cuiva drag, ajută. Dincolo de acestea, există mecanisme de coping dăunătoare (dezadaptative, în termeni de specialitate), care nu sînt utile cu nimic pe termen lung și pot duce la dependențe: recurgerea la droguri și alcool, distragerea atenției cu jocuri de noroc sau cu navigat în neștire pe rețelele sociale, izolarea de cei din jur și retragerea din interacțiunile necesare în societate, ruminarea la nesfîrșit a problemei fără a acționa sau, din contra, evitarea ei permanentă, mîncatul în exces, refugierea în muncă sau în activități care să ne țină ocupați tot timpul.
Alte voci susțin că mecanismele de coping centrate pe emoții nu funcționează, de fapt, decît pe moment. Asta pentru că încearcă să ușureze simptomul (adică emoția) și nu rezolvă situația concretă care îl generează, dimpotrivă, ocolesc adresarea ei. Meditația și alergatul în jurul parcului nu vor schimba cu nimic faptul că, într-o situație profesională, nu ești în stare să trasezi limite ferme. Nici respirațiile adînci nu te vor face să tolerezi la nesfîrșit teama de zbor. Pur și simplu, după o vreme nu vor mai merge, iar atunci vei intra într-o goană de găsire a unui mecanism nou, timp în care problema adevărată (confruntarea cu emoțiile) rămîne neatinsă. Contrastrategia propusă de unii psihologi ar fi acceptarea emoțiilor, exact așa cum sînt și vin ele, fără a le eticheta drept periculoase, fără a le lăsa să ne întrerupă activitatea, chiar dacă sînt inconfortabile.
În Perfect Days, cel mai recent film al regizorului Wim Wenders, personajul principal are o rutină a fiecărei zile pusă la punct aproape draconic. Aceleași oră de trezire și băutură de dimineață, același traseu parcurs pentru a curăța temeinic, ba chiar obsesiv, toaletele publice din Tokyo, întrerupt doar de pauza de prînz, între aceiași copaci, timpul bine stabilit pentru a asculta muzică sau a citi. Pare să se bucure de toate lucrurile mărunte și zîmbește în fiecare zi. Dar, dincolo de asta, mi s-a părut că întrezăresc niște mecanisme de coping șlefuite pînă au devenit pietre prețioase. Un film despre cum să fii bine cînd, de fapt, nu ești, după cum foarte precis l-a caracterizat un spectator, pe principiul „orice funcționează” pentru a putea duce o viață cît mai aproape de normalitate. Iar cînd trecutul se încăpățînează să apară și să bată la ușă, tot eșafodajul migălos asamblat începe să se clatine, așa cum se întîmplă și în viața reală.
Am ajuns la vîrsta de mijloc și principiul „orice funcționează” – refugiere în muncă, cumpărat de haine în exces, ideea că dacă evit total anumite persoane, ele se vor evapora și nu va mai trebui să mă confrunt cu ele vreodată, prezență sufocantă în social media – scîrțîie rău de tot. Micile relaxări de moment n-au rezolvat anxietățile de durată. Așa că l-am înlocuit cu o întrebare, iar asta mă face să stau pe loc o vreme, fără să mă mai ascund nicăieri. Și anume: care este, de fapt, adevărata problemă?
