Fericitul hazard
Filmul Dogma, povestea celor doi îngeri expluzați din Rai, care caută o cale de a reintra în grațiile divine, a stîrnit nenumărate controverse în 1999, anul în care a fost lansat. Biserica Catolică l-a considerat o blasfemie, manifestații de protest ale credincioșilor au întîrziat distribuirea peliculei în mai multe țări, iar regizorul și scenaristul Kevin Smith s-a ales cu amenințări cu moartea. Devenit un „film cult” odată cu trecerea anilor (pînă la urmă, unde îl mai putem vedea pe Dumnezeu cu chipul lui Alanis Morissette?!), Dogma abundă în personaje secundare fabuloase. Unul dintre ele este Serendipity, interpretat de Salma Hayek, o muză menită să aducă inspirație divină muritorilor.
Am vizionat Dogma pe VHS cînd eram studentă la Cluj, în cadrul cursului de filmologie de la Jurnalism, și abia atunci am auzit termenul „serendipitate”. O descoperire întîmplătoare, făcută în timp ce se încearcă un alt lucru. Un „accident fericit”, o surpriză plăcută. Altfel spus, a căuta ceva şi a găsi altceva. Cuvîntul se pare că a fost folosit pentru prima dată de scriitorul și istoricul englez Horace Walpole în 1754, într-o scrisoare trimisă politicianului american Horace Mann, cu referire la basmul persan Cei trei prinți din Serendip. În călătoria lor inițiatică în insula Serendip, adică Sri Lanka de azi, prinții descopereau, cu totul întîmplător, lucruri pe care nici măcar nu le căutaseră.
Explicațiile multor descoperiri științifice, în absența cărora nici nu ne-am mai putea imagina viața din zilele noastre, întăresc importanța serendipității. Unele sînt foarte cunoscute, cum ar fi legea gravitației a lui Newton, principiul lui Arhimede, descoperirea întîmplătoare a Americii de către genovezul Cristofor Columb sau a penicilinei în laboratorul doctorului Alexander Fleming. Altele țin de povestea unor mărci, cum ar fi cea a farmacistului John S. Pemberton, care, în 1886, cu intenția de a comercializa un sirop tonic și bun pentru digestie, a creat o băutură ce s-a transformat în cola de astăzi. Sau anecdota conform căreia „chips-urile” au apărut într-un restaurant din New York al cărui bucătar, George Crum, enervat de un client care se plîngea mereu că sînt tăiați prea gros cartofii prăjiți, a decis să-i dea o lecție. Sau, mai aproape de zilele noastre, povestea post-it-ului de hîrtie, biletul folosit pentru a lipi la vedere diverse anunțuri. Acesta din urmă a venit tot ca rezultat al unei întîmplări. Inginerul Spencer Silver descoperise încă din 1968 un adeziv care se putea elimina ușor de pe diverse suprafețe, dar nu reușise mult timp să-i dea o utilitate. Cel care a făcut-o a fost un coleg, Arthur Fry, care folosea semne obișnuite din hîrtie pentru a marca într-o carte imnurile cîntate cu corul bisericii. Într-o seară, acestea au căzut, așa că s-a gîndit că ar fi bine să existe un semn care să se poată lipi într-o carte fără să-i distrugă paginile. De atunci, pătratele autocolante de hîrtie au devenit un adevărat mijloc de comunicare.
Întreaga istorie a termenului „serendipitate”, cu multe exemple fascinante, este ilustrată în cartea The Travels and Adventures of Serendipity, scrisă de sociologii Robert Merton și Elinor Barber. Volumul are și el o poveste demnă de titlu – conceput în anii ’50, nu a fost dat publicității vreme de o jumătate de veac. A apărut după moartea lui Barber, cînd Merton avea 91 de ani și a fost, în sfîrșit, de acord ca manuscrisul să meargă la tipar. Concepția lui Robert Merton era că orice descoperire intelectuală are o fărîmă de miracol și că reprezintă, de fapt, un amestec de inspirație, insistență, eroare și șansă.
De cîte ori ceva ce plănuisem se lovea de obstacole, încurcături, schimbări neașteptate, după frustrarea inițială, ca să mă mai consolez, îmi spuneam: măcar, la final, rămîne din toate o poveste bună. Am pierdut avioane, cazări și parteneri de călătorie numai pentru a ajunge în locuri incredibile, la momentul oportun, cu persoanele potrivite; am așteptat inutil, dar așa am admirat cele mai năucitoare apusuri; am amînat să fac niște lucruri numai pentru ca descoperiri de pe ultima sută de metri să le transforme în lozuri cîștigătoare; am luat trenuri pentru a mă îndepărta de ceva, dar care, pînă la urmă, m-au dus exact unde era nevoie; am scris într-o noapte tîrziu un text pentru un concurs la o revistă, pe care era să nu-l mai trimit și care ulterior mi-a schimbat cursul întregii vieți.
Pentru ca serendipitatea să se manifeste în ce are mai bun, e de dorit să ținem ochii deschiși – săpînd după aur, s-ar putea să găsim diamante. Să privim situația din mai multe unghiuri, să căutăm soluții care depind de noi și să acceptăm că nu putem controla totul. Să continuăm, adică să nu ne oprim din săpat. Și să ne ascultăm intuiția – cum ar spune personajul Serendipity din Dogma, inimile noastre sînt deja la locul potrivit, mai trebuie și mintea să țină pasul. Din toate rămîne într-adevăr o poveste bună, așa cum mi-am spus mereu. La vîrsta de mijloc, am mai adăugat un aspect, pe care nu l-am conștientizat prea bine pînă cînd nu l-am auzit într-un podcast (Jay Shetty – On Purpose): obstacolele sînt cele care fac povestea mai captivantă. De fapt, de cele mai multe ori, obstacolele sînt povestea.
