„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
Acum douăzeci de ani, cînd am început munca în televiziune, la Matinal, mă trezeam la ora 4 și un sfert. La 5 venea mașina de la serviciu și cam atît îmi lua să ies din casă val-vîrtej și să ajung la punctul de întîlnire. Ora 11 mă găsea la masa de prînz, iar ochii mi se închideau înainte de 9 seara, inclusiv în week-end. Mai amuzant este că, deși știam de ceva timp că voi veni în acea vară la Matinal, să văd cum se lucrează, nu am reușit să mă trezesc nici măcar o dată să urmăresc la televizor emisiunea, care începea la 7. Vîrsta de 24 de ani implică nepăsare și energie, în același timp, și e bine să fie așa.
Să te ridici din pat în zorii zilei sau abia după ce au plecat toate mașinile din parcare, dar și productivitatea ta cînd lucrezi sau trebuie să te concentrezi țin de ceea ce numim „cronotipul” fiecăruia. El este cel care ne împarte în matinali și nocturni. De fapt, aceasta este o clasificare sumară, specialiștii au identificat, în timp, mai multe cronotipuri. Se pare că ele au și o componentă genetică și este util să fie luate în seamă cînd o persoană își organizează programul zilnic.
Îmi amintesc că, elevă fiind, ora la care îmi terminam temele s-a mutat, încet, de la miezul nopții spre 2 dimineața și, în liceu, la 4 sau chiar 5. Ai mei au încercat să mă convingă în diverse feluri că nu e sănătos, au suspectat că nu sînt destul de organizată sau că pierd timpul aiurea, dar adevărul este că, peste zi, nu mă puteam concentra. Au amenințat că vin să îmi închidă lumina la o anumită oră, dar n-au făcut asta niciodată. Tot de la ei am aflat că, în primii mei ani de viață, făceau cu rîndul noaptea să stea cu mine. Nu plîngeam, dar ceream atenție. Cînd venea ziua și trebuia să merg la grădiniță, eram imposibil de trezit și, din cauza mea, întîrziau și ei.
Din toate momentele „academice” importante – olimpiade, concursuri, bacalaureat, examene –, dar și din plecările în excursii sau concedii, ce îmi amintesc pregnant este cît de îngrozitor de somn îmi era. Lucrurile nu s-au schimbat cu vîrsta, cum se mai întîmplă. Scriu textele noaptea și, într-o vreme în care prezentam o emisiune în direct de la 10 dimineața și trebuia să ajung din timp în TVR, în noaptea de dinainte dormeam două-trei ore. Adrenalina transmisiei mai rezolva cîte ceva, dar nu eram nici pe departe în cea mai bună formă. „Jetlag social” este denumirea folosită pentru situațiile în care cerințele programului tău sau obligațiile sociale sînt în contradicție cu cronotipul pe care îl ai – cu diverse consecințe nefaste asupra sănătății tale, fizice și psihice. În toate acestea însă, a contat mult faptul că nu am copii de a căror creștere să mă ocup, care să mă trezească din varii motive sau pe care să-i pregătesc pentru grădiniță și școală. Cunoștințele mele care au devenit mame îmi spun că abia acum realizează cît de mult timp pierdeau înainte și cîte lucruri se pot rezolva înainte de prînz.
Tendința înrădăcinată este să se asocieze somnul pînă tîrziu cu lenea, iresponsabilitatea sau imaturitatea. Celor care preferă să lucreze noaptea li se induce de timpuriu un sentiment de vinovăție, precum și ideea că ar fi de dorit să schimbe lucrurile. Acest grup, din care fac parte, alege să-și programeze mail-urile scrise nocturn pentru expediere în dimineața următoare, ca să ascundă ora la care au fost redactate și să nu dea impresia că sînt workaholici, că n-au altceva mai bun de făcut seara, că nu ies din casă. Pe scurt, nu vor să alimenteze concepția că ar fi niște ciudați.
Am lucrat, cu aceiași oameni dintr-o echipă mică, aproape zece ani, la talk-show-uri politice în TVR. Cam pe la ora 9 seara trebuia să fim în cea mai alertă formă a noastră. În repetate rînduri, întîlnirile se prelungeau, iar noi ajungeam acasă mult după miezul nopții. Colegii mai matinali se băteau cu pumnul în piept că erau în televiziune cînd noi dormeam, uitînd că terminam programul cînd nu mai era nimeni pe străzi. Societatea acceptă mai greu sau deloc faptul că unii lucrează la fel de mult sau de bine, numai că la alte ore. Destui manageri au preferat să-și cheme angajații la serviciu chiar și în pandemie, pentru a fi „la program”, opinia generalizată pînă în epoca „remote” fiind aceea că, dacă lucrezi de acasă, tragi chiulul.
Cronobiologul german Till Roenneberg, cel care a conceput și un chestionar pentru a desemna cronotipul fiecăruia, este de părere că scurtarea perioadei de expunere la lumină naturală ne mută un pic înainte ceasurile interne. Tocmai de aceea, majoritatea oamenilor au nevoie de alarma de trezire. Roenneberg propune o lume ideală fără deșteptătoare, în care oamenii să meargă la culcare cînd le e somn și să se trezească atunci cînd ritmul biologic le-o dictează. A fi „pasăre de noapte” nu e același lucru cu a fi insomniac, din contra, somnul poate fi excelent, pe fusul lui orar. Problemele apar atunci cînd cerințele de la muncă îți impun altceva. Oamenii te caută dimineața și fac comentarii sarcastice cînd constată că te-au trezit, deși tu nu-i suni la ore mici, cînd ai mai mare chef de vorbă.
Experții spun că cronotipul mai poate suferi modificări, cu vîrsta, dar acestea nu se produc forțat. Ce putem schimba sînt obiceiurile legate de somn, așa încît să fie unul de calitate, numărînd suficiente ore, dacă e posibil, în același interval. Se pare că nu putem recupera somnul pierdut peste săptămînă în week-end și că o oră în minus ne afectează mai mult decît am crede. Dacă acum cîțiva ani stilul de viață sănătos implica mișcare, o alimentație echilibrată, renunțarea la fumat și la alcool în exces, acum prioritizarea somnului e tot mai des pomenită.
Cu ceva vreme în urmă, un bărbat la care țineam mă suna în fiecare dimineață la 9. Eu puneam alarma la 9 fără un sfert, ca să îmi beau cafeaua și să pot fi activă și atentă în conversație, dat fiind că dormisem doar cîteva ore. După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
