Ce film revedem astăzi?
2 februarie marchează, în fiecare an, ceea ce americanii și canadienii numesc „Ziua Cîrtiței“. La această dată, Phil, o cîrtiță din Pennsylvania cu așa-zise calități de prezicător al vremii, dă de veste cît de lungă va mai fi iarna. Dacă, ieșind din vizuină, își vede umbra și fuge înapoi, vor mai urma încă șase săptămîni reci. Dacă nu, primăvara e aproape. Probabil că, în partea aceasta a lumii, nu am fi aflat prea multe despre Phil dacă, în 1993, Harold Ramis n-ar fi regizat filmul Groundhog Day / Ziua Cîrtiței, cu Bill Murray în rolul unui prezentator meteo trimis să facă un reportaj despre acest eveniment. Pe numele lui tot Phil, jurnalistul rămîne blocat în orășelul Punxsutawney, unde, de fapt, nici nu a dorit să meargă, și pare condamnat să repete la nesfîrșit aceeași zi.
Aproape treizeci de ani mai tîrziu, un lector de la o universitate din Sydney, specializat în film și studii media, a decis să facă un experiment oarecum similar: să vadă același film, o dată pe zi, vreme de un an. Filmul ales a fost tocmai Ziua Cîrtiței, iar vizionarea a pornit în septembrie 2021. Pe măsură ce zilele treceau, a început să observe tot mai multe detalii, să memoreze replicile, să elaboreze supoziții legate de personaje și de relațiile dintre ele. În paralel, a studiat diverse teorii cu privire la universul cinematografic care susțin că personajele din filmele pe care le revedem ne devin „prieteni“ și că există o adevărată bucurie a familiarului, a faptului că știm exact ce replică urmează și cum se va desfășura acțiunea. Autorul experimentului de un an a sărbătorit finalizarea lui cu o vizionare a filmului pe marele ecran și nu exclude să-l revadă și în viitor.
Odată cu pandemia, principalele companii de streaming au înregistrat o popularitate crescută a filmelor și serialelor mai vechi. Se pare că, în acele vremuri instabile, oamenii au preferat să se întoarcă la personaje și situații cunoscute, cu care se mai întîlniseră și în alte momente din trecutul lor. Face bine la suflet, cred specialiștii, care spun că fenomenul a prins contur, de fapt, de îndată ce vizionarea unui film nu a mai presupus un drum pînă la magazinul de închiriat VHS-uri sau DVD-uri și a început să se facă mult mai comod, online. Cele mai potrivite pentru revizionări par a fi comediile, pentru că se bazează mai mult pe dialog decît pe urmărirea unei intrigi complicate, decorurile nu sînt multe, iar tipologiile sînt bine conturate. În plus, rîsul face minuni pentru sănătate, iar faptul că acțiunea este știută permite și desfășurarea unor treburi casnice în paralel cu vizionarea, fără să se piardă mare lucru.
Revizionările ne oferă confort emoțional, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu trecutul, e de părere profesorul de psihologie cognitivă Robert N. Kraft, într-un articol apărut la sfîrșitul anului trecut în Psychology Today. Știm cum ne vom simți la sfîrșitul filmului, îmbinăm scenariul deja parcurs cu noutatea unor detalii abia descoperite, iar a cunoaște ce se va întîmpla, mai ales în vremuri instabile, ne face să ne simțim în siguranță, ne dă o oarecare rutină. În plus, efortul pe care-l depune mintea noastră pentru a urmări și a înțelege acțiunea este mai mic, ceea ce îi permite să se și relaxeze. În marea de oferte în care se întrec companiile de streaming poate fi uneori epuizant și complicat să alegi, așa că ceva familiar va fi primit cu mai multă deschidere.
Dar efectul cel mai însemnat al revederii unui film vechi este – pentru mine, cel puțin – așa-numita „nostalgie terapeutică“. Îmi amintește ce vîrstă aveam cînd l-am urmărit prima dată, ce visuri mă țineau trează noaptea, cu ce prieteni povesteam despre ele, unde locuiam. Am cîteva filme care sînt o adevărată mașinărie de călătorit în timp, în momente în care am fost, obligatoriu, mai tînără. Prima dată am văzut Top Gun pe VHS, copiat la a nu știu cîta mînă, imediat după Revoluție – am chiuit la scenele de luptă și am declarat voleiul pe plajă drept cel mai tare sport dintre toate. Say Anything... l-am văzut în liceu, iar scena în care John Cusack ridică deasupra capului un casetofon de unde se aude Peter Gabriel cîntînd „In Your Eyes“ mi s-a părut a fi întruchiparea tuturor iubirilor care aveau să urmeze. La Before Sunrise, povestea unor tineri care se cunosc în tren, petrec o zi și o noapte la Viena și își propun, într-o eră fără Facebook și telefoane mobile, să se revadă un an mai tîrziu, eram deja studentă, nu fusesem niciodată plecată din țară și am decis că Viena trebuie să fie prima destinație.
Generațiile mai noi nu prea mai au cum să se raporteze la realitățile acestor filme, probabil că de aceea multe vor cădea în uitare, la fel ca un casetofon mare și greu, cu baterii, care pornește doar dacă apeși pe buton, într-o încercare de serenadă. Top Gun: Maverick, continuarea filmului din 1986, este nominalizat în 2023 la șase premii Oscar – iar acesta cred că este cel mai palpabil omagiu adus nostalgiei cinematografice.
* * *
Play and Repeat: Why We Watch the Same Shows Over and Over (Psychology Today, 22 dec. 2022)
Say
Anything... (regia: Cameron Crowe, 1989)
