Ducem în noi o provincie
Joia era zi de tîrg în Aiud și așteptam ore întregi cu vărul meu, pe banca de lemn din fața porții verzi. Bunicul se întorcea cu bicicleta și ne aducea întodeauna bucăți de turtă dulce, înșirate ca o salbă, o pungă cu acadele de forma peștilor, bomboane vrac împachetate într-o hîrtie portocalie și, uneori, halviță. Halvița era un fel de „nuga” din zilele noastre, cu gust de miere și de nuci, între foi de napolitană, care se întindea strașnic cînd mușcai din ea (noi o făceam să ajungă aproape la o jumătate de metru), cumplit de dulce. Acadelele-pești erau la fel cu cele baston, spiralate, doar că în culori diferite. Unul singur era verde în acea pungă și îl împărțeam cu vărul meu în mod farmaceutic, autoiluzionîndu-ne că era mentolat, ca orice chestiune de culoarea ierbii care se respectă. De fapt, nu era deloc. Bomboanele vrac se lipeau între ele de la căldură și, ca să retransformăm amalgamul în bucăți, foloseam una dintre greutățile mari de la cîntarul de legume.
Am scris, înainte de pandemie, pentru un Dosar dedicat piețelor din București, despre vechea Piață Moghioroș, lîngă care locuiesc. Am luat-o la pas, printre mici magazine unde poți găsi orice, locuri unde se ascut cuțite și se caută nasturii potriviți în cutii uriașe și mai noile chioșcuri cu produse bio sau cu accesorii pentru telefoanele mobile, și m-am gîndit mai mult decît oricînd la rădăcini.
De douăzeci de ani, de cînd am venit în București, cu o hartă de hîrtie și la vîrsta la care totul este o aventură, am tot sperat că o să-l pot numi „acasă”. Că mă voi adapta pînă la dizolvare într-un oraș imens în care mi-am dorit atît de mult să trăiesc și să lucrez. Că prima parte a vieții va fi înlocuită de amintiri noi, iar povestea mea cu Capitala se va țese în mii de fire invizibile, dar trainice. O vreme, chiar am crezut că acest lucru s-a întîmplat, dar erau, se pare, doar poveștile pe care aveam nevoie să mi le spun ca să merg înainte.
Ne-am aglomerat în așa hal pentru că vin toți provincialii, mi-au spus repetat, în ultima vreme, taximetriștii cu care circul. Nu sînt de acuzat, își caută un loc de muncă mai bine plătit, e scuza pe care o găsesc tot ei. Îmi dau seama ascultîndu-i că eu, de fapt, nu avantaje financiare căutam, ci o altă viață. Ajunsă la vîrsta de mijloc, realizez și că n-am, de fapt, nici o „bază” (ca să-l citez pe polițistul Ilie, personajul din Oameni de treabă, filmul lui Paul Negoescu). Aș fi vrut să mă fi născut aici, să am un bunic care să mă plimbe pe Lipscani și să-mi povestească despre Bucureștiul vechi sau părinți cu care să merg pentru prima dată la Ateneu și la Operă. O casă pe o stradă care să-și păstreze numele și tovarăși de joacă cu care să mai ies și acum la terase seara, după o jumătate de viață de crescut împreună. Și, cel mai mult, să nu fi fost nevoită niciodată să-mi comprim viața pînă încape într-un singur geamantan, unicul criteriu fiind acela că trebuie să îl pot duce singură.
De ce nu te întorci în Ardeal, dacă nu te-ai adaptat aici, îmi zic unii și alții, mai mult sau mai puțin binevoitori. Pentru că nu mai e același Ardeal, pentru mine, la care să mă întorc. Vechii mei prieteni au familii și copii, părinții mei au îmbătrînit, chiar dacă, atunci cînd sînt acasă, încearcă să facă aceleași lucruri dintotdeauna, bunicii nu mai sînt și, odată cu plecarea lor, s-a terminat și copilăria. Dar, cel mai mult, cred că acolo aș fi nevoită să recunosc că, pînă la urmă, călătoria mea nu s-a desfășurat conform planului și drumul e pe punctul să facă o buclă.
Pînă nu ai copii, te poți muta oriunde și face orice, nu ai obligații, mi-a spus odată tata. Dacă adăugăm la asta faptul că pot lucra și de acasă, aproape obținem rețeta libertății, dar, în cazul meu, și multitudinea opțiunilor este un motiv de neliniște. Totul depinde de mine și asta este, uneori, la fel de apăsător ca o obligație. Specialiștii spun e nevoie cam de șase luni ca să te adaptezi complet la un nou loc de muncă și că primele trei sînt mai dificile. N-am găsit nicăieri specificată o marjă de timp pentru un nou „acasă”.
Am prieteni aici din toată țara. Uneori mi se pare că sîntem niște insule, atît de mici încît nu apar pe nici o hartă, dar care se ambiționează să formeze un arhipelag. Sîntem cei care s-au mutat la începutul fiecărei toamne și au lăsat fîșii din ei în orice loc, promițîndu-și că data viitoare va fi altfel. Cei care cară sacoșe uriașe în autobuzul către gară sau care stau, printre ele, la ora 1 noaptea, pe o bordură din centru. Cei care de sărbători mereu trebuie să plece, lucru care, se pare, este greu de înțeles la orice loc de muncă. Și, mai ales, cei care se simt solidari în autogară, știind pe de rost orarul, cu întîrzieri cu tot, așteptînd pachetul de acasă și recunoscîndu-l de cînd deschide șoferul compartimentul din față-stînga. Pachet întotdeauna mai greu, cu fiecare centimetru cub exploatat la maximum, plin de lucruri care, de fapt, se pot cumpăra de oriunde. Acum cîțiva ani, am citit în Decît o revistă un text al lui Vlad Odobescu despre Huși și mi-am dat seama că arhipelagul de care pomeneam e un stat în sine. Toți facem la fel: rupem numele de pe sacoșă, redistribuim greutatea și, redevenind copilul cuiva, pornim spre un alt „acasă”, pe care ni l-am ales. Eticheta cu pricina vine cu toate firele invizibile de care avem nevoie.
Caut, de zeci de ani, în toate tîrgurile din țară, halvița care în comunism costa trei lei și se tăia dintr-o tavă mare. Am încredere că, într-o zi, îi voi regăsi gustul și textura și mi-am propus să întind de ea pînă trec de o jumătate de metru.
