Să găsești oameni la fel ca tine
A fi sociabil este o trăsătură eronat asociată cu bucuria de a participa la petreceri și la evenimente cu mulți oameni, unii necunoscuți, și cu capacitatea de a întreține conversații spumoase și a te adapta pe deplin unui mediu zgomotos, citesc în articolul Why Truly Sociable People Hate Parties din The School of Life. Adevăratele conexiuni între oameni nu apar în mijlocul camerelor pline, cu băutură la discreție și muzică dată tare. Apropierile nu se construiesc aproape nicicînd într-o împrejurare veselă, ci din contra – în momentele în care ne permitem să devenim vulnerabili, în care îndrăznim să scoatem la iveală părțile mai puțin funcționale din noi și să ne arătăm așa cum sîntem: confuzi, singuratici și uneori pierduți. Abia atunci, nemaiavînd încotro, vorbim clar, fără menajamente, despre ce ne doare sau despre cum sîntem construiți, lăsînd ușa deschisă la umilință și rușine. De fapt, la a fi viu. Nu mai avem timp și energie să cosmetizăm totul în cea mai bună versiune a noastră, ca la o petrecere pentru care îmbrăcăm cel mai scump costum, sau să mințim în privința lucrurilor care se întîmplă cu adevărat în viețile noastre. Putem să fim triști sau disperați împreună cu altcineva și, totuși, să ne simțim în siguranță.
Săptămîna trecută am văzut la Teatrul Odeon Stai jos sau cazi, primul spectacol din România care abordează scenic epilepsia și demonstrează că a îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă, de fapt, a crea o comunitate în jurul tău. O producție a Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași, în regia lui Cristi Avram, adaptare după romanul omonim al lui Bogdan Munteanu, apărut anul trecut la Editura Nemira, spectacolul este o oglindă a unei boli invizibile, multă vreme neînțeleasă și, din pricina fricii de stigmatizare, tăinuită. Am realizat că, de cele mai multe ori, puși față în față cu boala celuilalt, ne pierdem. Nu știm cum să reacționăm. Că suferința reconfigurează viețile celor pe care îi atinge, direct sau indirect. Că a avea curajul să te expui în cel mai intim mod îi ajută pe cei din jur să realizeze că mimarea normalității nu este o soluție pe termen lung.
Teatrologul Oltița Cîntec, curatorul spectacolului, ne-a vorbit despre noțiunea de „medicină performativă” și despre felul în care legătura profundă, deloc nouă, dintre medicină și arta teatrului poate avea resurse vindecătoare. Prima e preocupată de sănătatea trupului, a doua țintește partea emoțională, echilibrul interior, sufletul. Unele universități de medicină din lume au introdus cursuri cu accent pe abordarea empatică a bolilor, în care actorii joacă rolul pacienților cu diverse maladii, iar comunicarea cu medicul cîștigă la capitolul umanitate, după cum aflăm din volumul care însoțește spectacolul, Culisele creierului. Epilepsia, perspective narative, coordonat de Oltița Cîntec, Daniela Șilindean și Richard Constantinescu, apărut la Editura Gr. T. Popa din Iași, cu intenția de a transforma boala, dintr-un stigmat, într-o situație de viață.
Noiembrie a fost Luna conștientizării epilepsiei – 65 de milioane de oameni din întreaga lume, adică aproape unul din o sută, au această boală, la fel ca protagonistul spectacolului Stai jos sau cazi și al romanului cu accente autobiografice. Bogdan Munteanu a renunțat la sentințe în favoarea poveștii, după cum declară, și a reușit să spună una cu amărăciune și mult umor, așa cum și-a propus. Teatrul își îndeplinește miza socială și vine cu informații despre epilepsie și apariția ei, diagnosticare și mod de manifestare, despre ce se întîmplă exact în mintea bolnavului, în timpul unei crize, cum pot reacționa cei din jur și ce e de făcut, de fapt. Imaginea finală a spectacolului, deși diferită de sfîrșitul romanului, este, în cuvintele regizorului Cristi Avram, despre „căderea unor oameni într-un spațiu în care fragilitatea e îmbrățișată cu tandrețe”, o invitație la solidaritate.
„Dacă reușești să afli cine ești, poți să găsești oameni la fel ca tine”, scria Andrew Solomon, citat în cartea amintită mai sus. Comunicarea în momentele în care sîntem confuzi, singuratici și uneori pierduți nu vindecă boli, nici nu salvează, dar poate ajuta și face lucrurile mai ușoare, pe parcurs.
