Comoara e pretutindeni

Am crescut, în perioada comunistă și imediat după, cu cărți în care un grup de adolescenți pleca într-o excursie, o „expediție”, cum îi ziceam noi, de regulă pe munte, la o cetate veche sau într-un loc unde se presupunea a fi fost ascunsă o comoară. Rolurile în mica echipă erau împărțite, existau mereu un băiat descurcăreț și unul invidios, un altul care rătăcea drumul sau nu mai putea merge, o fată spre care simpatiile se îndreptau sub forma unor bilețele nesemnate sau fructe uitate strategic. Cireșarii a fost întotdeauna cartea-reper, pentru că deja iubeam personajele, iar intriga avea mereu un iz de roman polițist, dar mai existau și altele, mai puțin cunoscute, în care eroii aflați în pragul adolescenței, ca și mine, găseau mereu ceva de explorat.

De 1 Iunie 1988, am primit de la tata cartea Unde ajung doar vulturii, scrisă de Ion Florian Panduru. Povestea era despre niște copii care, rămași fără profesor, hotărăsc să urce în Munții Cernei și să facă traseul singuri. Dincolo de aventurile lor, n-am uitat pînă azi dialogul cu care se termină cartea. Ca să participe la ascensiune, cel mai puțin rezistent dintre ei fusese momit cu ideea că sus vor găsi o comoară. Ajuns în vîrf, întreabă: „Unde-i comoara?”. I se răspunde: „N-o vezi? E peste tot. Iat-o”.

Aveam să urc în Munții Cernei 28 de ani mai tîrziu, tot în iunie, într-o excursie de trei nopți, cu dormit la cort și oprit în fiecare zi în alt loc, un exercițiu destul de dificil, pe care nu știu dacă l-aș mai repeta. Cu vîrsta, au devenit vitale două lucruri: cafeaua de dimineață și lipsa frigului, dar, presupunînd că acestea ar fi bifate, puține experiențe se compară cu momentul în care deschizi cortul și vezi un răsărit de soare pe munte, aflîndu-te deasupra lumii. Cînd urci pe traseu, perspectiva ta asupra problemelor de zi cu zi se schimbă cu fiecare pas, le lași tot mai departe, după un perete de sticlă care le izolează sonor încît să nu te mai strige. E nevoie de multă liniște în jur pentru ca vocile din mintea ta, furioase, critice, temătoare, agasante, să devină la fel de importante ca sonorul unui film mut.

În Lecții de magie (Editura Humanitas, 2015, traducere de Cornelia Dumitru), Elizabeth Gilbert transformă frica într-un pasager indispensabil oricărei incursiuni pe tărîmul rezultatelor incerte, dar îi atribuie din start un loc pe bancheta din spate a mașinii. Îi pregătește chiar și un discurs de bun-venit, ca la începutul oricărei aventuri: „Creativitatea şi cu mine sîntem singurele care vom lua decizii în această călătorie. Accept şi respect faptul că faci parte din această familie şi de aceea nu te voi exclude niciodată din activităţile noastre – numai că nu-ţi vom urma niciodată sugestiile. Poţi să iei loc şi poţi să te exprimi, dar n-ai voie să votezi. N-ai voie să te atingi de hărţi; n-ai voie să sugerezi alte rute; n-ai voie să umbli la temperatură. Scumpo, n-ai voie nici măcar să te atingi de radio. Dar mai presus de toate, draga şi vechea mea prietenă, n-ai sub nici o formă voie să conduci”. Mă gîndesc mult la metafora aceasta de cîte ori plec într-o călătorie, și se întîmplă destul de rar pentru că sînt prea multe lucruri care ar putea merge prost, pe care nu le pot controla, care mă fac să mă tem. Pe munte, la înălțime, este cu atît mai dificil. Poți rămîne fără talpa de la un bocanc pe Omu (scriu din experiență), poate fi cumplit de frig sau prea cald, mai multă zăpadă decît te așteptai sau o ploaie continuă, poți să n-ai la tine medicamentele potrivite pentru ceva ce tocmai începe să te supere sau să se termine apa. De fiecare dată, încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă. Chiar dacă bagajul e considerabil mai greu din cauza ei.

Am petrecut Revelionul la peste 2.000 de metri altitudine, cu frica uitată în rucsac și cu peretele de sticlă tras ca un plafon peste universul lăsat în urmă. Cu cîteva minute înainte de miezul nopții, am ieșit sub stelele care păreau aproape și deasupra Bușteniului de departe, transformat într-o mică insulă de lumini și artificii. Am încercat să-mi imaginez oamenii veniți în stațiunea montană pentru Revelion, cuplurile la început de drum sau care s-au străduit să-și culce din vreme copiii, femeile cu rochii strălucitoare și bărbații care făcuseră rezervări timpurii, adulții cu vieți mincinoase sau cei care încă mai cred că există onestitate în acest „bîlci al deșertăciunilor”, toți ciocnind și bucurîndu-se de același moment dintre ani pentru că începuturile generează senzația că mai avem o șansă. Mi-am dat seama că așa m-am simțit mereu, privind lumea de dincolo de geam ca pe un film mut, căutînd comori în alte locuri decît au fost îngropate, după hărți care n-au mai fost actualizate, cum fac cireșarii. Stînd în bătaia vîntului ca un lampion colorat, dintre cele pe care le lansezi și le urmărești cu privirea pînă la linia orizontului, temîndu-te să nu se prăbușească sub povara dorințelor, printre alte lampioane care fac ca, acolo sus, comoara chiar să fie pretutindeni.