Zile din viața noastră
Am coordonat pentru Dilema veche, imediat după ieșirea din lockdown, un Dosar numit „Marile regrete, marile speranțe“. Am încercat să aflu de la colaboratorii mei în ce fel i-a schimbat pandemia, ce ar fi vrut să fi cîntărit mai bine și să fi decis altfel înainte de ea și ce așteptări au de la viața lor în continuare. Mi-am amintit de tema aceasta, potrivită și pentru un final de an, după o discuție cu un fost coleg de liceu, cu care cred că nici nu m-am mai văzut de un sfert de veac. M-a întrebat dacă regret ceva din acea perioadă de adolescență și asta m-a făcut să-mi dau seama cît de bine îmi amintesc lucruri petrecute cu multă vreme în urmă, unele chiar mai clar decît cele din iarna trecută.
În decembrie 1993, cînd Nirvana încă făcea legea la MTV și „Please Forgive Me“ a lui Bryan Adams era cea mai difuzată baladă, o prietenă m-a invitat la petrecerea ei de majorat. Eu împlinisem 14 ani și jumătate și abia intrasem la liceu. Aveam oră de sosire acasă, mai exact oră la care tata să vină să mă ia, cred că era 12,30 noaptea. Purtam o cămașă verde lungă, cu o curea neagră cu auriu, ținută care ar mai merge și astăzi. Un băiat ceva mai mare, rocker după cum părea, m-a invitat la dans. La vremea respectivă, nu aveam televiziune prin cablu, așa că nu prea eram la curent cu toate noutățile din muzică. Tînărul era aproape șocat de faptul că nu știu videoclipurile pieselor, așa că a început să mi le povestească pe toate, pe măsură ce ascultam melodiile. Am reușit să împing un pic ora de plecare la 1, după telefoane date acasă. Nu am făcut schimb de numere de telefon (fix) și nu ne-am mai întîlnit niciodată cît am fost în liceu. Iată un lucru pe care îl regret și acum, după aproape treizeci de ani. Credeam că va urma o viață întreagă în care rockeri populari mă vor invita la dans pe „Please Forgive Me“ – n-a fost deloc așa.
În clasa a XII-a, am organizat Balul Bobocilor pentru cei mici. Prezentam împreună cu un prieten bun, pe care îl cunoșteam de la grădiniță, și ne întîlneam după-amiaza la liceu împreună cu alți colegi care se ocupau de acest eveniment să facem probe de sunet și să ne gîndim la concursul de miss. Mai țin minte și acum (și cred că mai am pe undeva, la ai mei, foile scrise cu stiloul, cu tăieturi și săgeți) cîteva dintre întrebările pe care le formulasem – cu variante, să nu fie prea dificil. De exemplu: Din ce oraș provenea trupa The Beatles? A) Londra; B) Liverpool; C) Manchester. Regret că pozele făcute atunci de fotograful clasei nu au ieșit. Că nu aveam telefoane cu care să înregistrăm. Nu am nici o filmare din liceu, de fapt, doar festivitatea de final este pe un VHS, care probabil că e afectat serios de trecerea timpului. Am primit însă acum cîțiva ani, de la un fost coleg de liceu dintr-o clasă paralelă, o fotografie cu mine pe scenă, prezentînd concursul, îmbrăcată în roșu și negru, la care țin ca la o comoară.
2009 a fost anul în care Facebook a luat cel mai mare avînt în România. Atunci mi-am creat și eu contul. Aveam 30 de ani. Realizez acum, la vîrsta de mijloc, că sîntem primele generații, rupte în două între analog și digital, care îmbătrînesc documentat, sub ochii întregii lumi. N-am uitat un dialog telefonic pe care l-am avut cu marea actriță Irina Petrescu, în primii mei ani în TVR. Voiam să filmăm un interviu, însă dumneaei, în același fel diplomat și discret în care a și trăit, m-a refuzat, motivînd că, după o vîrstă, actrițele nu ar mai trebui să apară la televizor sau în filme. Așa, lumea și le poate aminti în cel mai plin moment al vieții lor, cînd lupta cu timpul era încă departe. Acum este aproape imposibil să te retragi din viața publică. Undeva va apărea o fotografie sau o înregistrare cu tine, chiar dacă nu ți-ai dat acordul pentru asta.
Trecutul meu de adolescentă nu este consemnat pe Facebook, dar tocmai de atunci am cele mai multe și mai clare detalii în memorie. Ce rochie purtam la un Revelion, care a fost primul meu CD (Céline Dion era) și ce probleme am primit la geometrie în spațiu cînd am dat examen la prima facultate. Din trecutul recent îmi mai scoate la suprafață Facebook din cînd în cînd chestii de care îmi e, uneori, rușine. Excursii „minunate“ și mese „vesele“, fotografii retușate și status-uri care se voiau a fi amuzante – orice pentru a cosmetiza golul care era în viața mea, de fapt. Serviciul unde zilnic înghițeam umilințe. Împunsăturile și ironiile din partea „prietenilor“, care au observat repede că nu sînt în stare să ripostez, m-aș fi consumat prea mult. Bărbații nepotriviți (ca să folosesc un termen blînd) cu care mă întîlneam, pe motiv că oricum nu vreau să-i iau acasă și nu am timp să caut pe altcineva, de cursă lungă. (Acești oameni mai învie uneori, îmi trimit mesaje în care este vorba, de fapt, despre ei și sînt consternați că i-am exclus din viața mea.) Pe scurt, Facebook e menit să-ți amintească cum ai încercat să păcălești lumea și să te minți și pe tine, fără miză.
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu. După o vîrstă, e taman invers. Tragem de fiecare zi care, de multe ori, pare să nu se mai termine. Sperăm ca următoarea să fie mai bună și ne trezim uimiți că e, din nou, final de an. Revenind la speranțe și la regrete, după un text care pare a fi plin doar de acestea din urmă, gîndul meu pentru 2023 este să reușim să ni-l facem diferit. La Mulți Ani altfel!
