Prea tîrziu și prea devreme
Scriu textul acestei rubrici pentru numărul 1.000 (o mie!) al Dilemei vechi, revistă aflată în al douăzecilea an de cînd iese de la tipar. Putem adăuga încă zece ani în care publicația a purtat numele Dilema și așa ajungem la rotunjirea celor 30 de ani de la prima apariție, aniversați tot anul acesta.
În 1993, cînd revista era la cele dintîi numere, mă aflam la început de liceu. Dilema am ajuns s-o citesc abia în facultate, unde era folosită des ca „material didactic” pentru stiluri jurnalistice, tehnici de interviu, exemple de titluri și calambururi. Erau vremuri cu multe, foarte multe ziare și reviste tipărite. Anul acesta împlinesc și eu 20 de ani de presă „cu carte de muncă”, ultimii patru fiind la Dilema veche. Primul meu articol în revistă a fost însă cu zece ani în urmă, în noiembrie 2013, cînd am colaborat la un Dosar coordonat de Adina Popescu, cu tema „România văzută de alții“. Am scris despre străini stabiliți în România, care ne învățaseră limba și se adaptaseră la traiul de aici, și despre țara noastră deslușită prin ochii lor. Avusesem ocazia să-i cunosc și să le filmez poveștile de viață pentru Prefix 0040, o emisiune a TVR. Recunosc că nu am simțit emoții mai mari la nici un alt articol, în toată activitatea mea de jurnalist. Am ales, sucit și răsucit personajele, am redat cu acuratețe citatele (pentru care am căutat transcrierile interviurilor, făcute de mînă pe vremea aceea) și, după ce am cumpărat revista, mi-a fost mult timp teamă să o răsfoiesc, nu cumva să nu găsesc articolul meu acolo.
Derulînd pe repede-înainte istoria mea cu Dilema veche, rubrica „Vîrsta medie“, pe care o semnez, a ajuns la articolul cu numărul 40. Am început-o cu gîndul la generațiile născute în anii ’70 și la începutul anilor ’80, din care fac parte. Sînt cele care au prins și teama din comunism, dar s-au trezit și într-o democrație pe care nu știau prea bine cum s-o gestioneze. Au fost crescute cu reguli care ar părea revoltătoare și absurde azi și apoi li s-au deschis, la propriu, porțile unei lumi în care totul era permis. Mi se pare că noi sîntem cei care, de decenii, tot încercăm cumva să ne găsim locul. Să ne potrivim, să corespundem, să fim acceptați.
În primul text din această rubrică am vorbit despre o anumită conștiință a timpului trecut, care se dobîndește după 40 de ani. Despre consecințele alegerilor făcute și despre trenurile care nu se mai întorc. Faptul că, în aceste aproape zece luni care au trecut de atunci, am primit multe reacții pozitive de la oameni mai tineri decît mine, care mai au niște experiențe de consumat pînă la această „vîrstă de mijloc”, m-a determinat să nu vreau să o descriu ca pe un tărîm al renunțării sau al resemnării. Există, e adevărat, o ușoară detașare care vine cu anii, dar sînt și multe altele, de dorit, care se dobîndesc pe parcurs.
Faptul că nu mai crezi că ai tot timpul din lume te face să-l folosești mai bine, să nu-l mai lași să-ți scape printre degete, devii egoist cu el, iar „egoist” e un cuvînt minunat cîteodată. Ba mai mult, timpul tău devine mai important decît banii, ajungi adesea să fii dispus să plătești din greu pentru el și să merite. Maturizarea vine cu a realiza de cît de puține lucruri ai nevoie, de fapt, și cu a conștientiza că liniștea și sănătatea ta nu sînt negociabile. Ai trăit, deja, cel puțin un moment năucitor care te-a făcut să constați că viața se poate schimba brusc, cu totul, în bine sau în rău și acum ești pregătit pentru ambele variante. Nu mai vrei să ai mereu răspunsuri la ce te frămîntă și nu te mai simți atît de vinovat pentru eșecuri. Spui „nu știu” tot mai des. Nu mai încerci să fii expert în toate. În mare, îți e din ce în ce mai puțină rușine, iar asta te aduce mult, mult mai aproape de tine și mai departe de a face pe plac altora. Înveți că nimeni nu e proprietatea nimănui, dar că oamenii rămîn, dacă le dai motive. Și că, uneori, chiar și după convorbiri întrerupte mai urmează ceva.
Pregătesc, pentru săptămîna viitoare, un Dosar despre regrete. Într-unul dintre textele primite de la colaboratorii mei am găsit un mod original de a privi regretele: ca pe un fel de „borne narative”, semnalînd momentele de răscruce ale poveştii de viaţă. Așa cuantificăm lungimea drumului, trecerea noastră prin lume, oamenii care ne traversează. E devreme și tîrziu în același timp, scriam legat de vîrsta de mijloc cînd am pornit rubrica, și așa este în orice călătorie. Depinde în care direcție privești.
