Poveștile pe care ni le spunem
Sînt destui cei care susțin că, dacă dorești să obții ceva, trebuie să îți vizualizezi țelul pînă la cele mai mici detalii. Să-ți imaginezi cum va arăta cînd îl vei atinge, cum te va face să te simți, cît de mult îți va schimba viața și, așa, vei ajunge să-ți croiești drum către el, doar să nu-l scapi nici un moment din minte. Nu știam nimic despre tehnica vizualizării cînd am început să lucrez în presă, dar să-mi spun povești despre cum o să fie lucrurile m-am priceput întotdeauna foarte bine.
Atît în sfera profesională, cît și în cea personală, arhitectura poveștii este cam aceeași. S-o luăm pe prima și să dau un exemplu concret. Povestea pe care mi-am spus-o cînd m-am mutat în București a fost că voi deveni o foarte cunoscută prezentatoare (moderatoare, crainică, știristă, cum vreți să-i ziceți) de televiziune. Că o să fie greu, necunoscînd pe nimeni în domeniu, dar că, încet-încet, numai pentru că sînt dispusă să muncesc mai mult decît alții și să fac orice sacrificii de timp și de viață personală ar fi necesare, pînă la urmă drumul mă va duce acolo. Pe măsură ce anii au trecut, iar călătoria nu numai că nu a ajuns la destinație, dar nici măcar nu mi-a adus-o la linia orizontului, investisem suflet și energie în acest obiectiv (mai mult sau mai puțin potrivit) și îmi repetasem de suficiente ori, pînă la exasperare, povestea conform căreia greul e doar o etapă. Nu puteam renunța – dacă „marea ocazie” era fix după colț? Ce m-a trezit cu adevărat a fost vîrsta. Eram așa de prinsă în scenariul meu în care jucam rolul principal, cu toate reflectoarele pe mine, că nu mi-am dat seama că au trecut (am pierdut?!) 16 ani în TVR. Abia cînd a venit vîrsta care începe cu 4 am realizat că m-am încurajat în zadar într-un parcurs menit, doar în închipuire, să îmi aducă fericirea. Nu mai era destul timp.
Pe plan personal, lucrurile nu au stat diferit, pentru mine. Capacitatea de a țese adevărate piese de teatru și de a urca personajele pe un soclu înalt, de granit, în loc să fiu atentă la ce fac și la cine sînt ele, de fapt, m-a costat mulți, mulți ani în care am crezut că doar de mine ține să transform imaginarul în realitate. Dacă arăt mai bine, scriu mai inspirat, sînt mai atentă, mai înțelegătoare (ba chiar devin altcineva), o să fac lucrurile să meargă. Anduranța mea în acest domeniu o depășește pe cea din cercul profesional, aș cataloga-o drept uluitoare. De cîte ori auzeam „prea tîrziu”, îmi venea în minte „dar poate, totuși, mai pot face ceva”.
Nu se schimbă nimic dacă poveștile pe care ni le spunem sînt aceleași. Și nu toate trebuie să se termine cu bine ca să fie, totuși, remarcabile. Cred că ele ne pot ajuta în multe momente grele, cînd măcar la nivelul imaginației vrem să fim mai buni ca-n realitate. Au o putere fantastică, aceea de a fi combustibil pentru visuri. Problema apare cînd devenim una cu ele și nu mai știm cine sîntem fără mirajul lor. Îți dai seama ce importante sînt abia atunci cînd simți că te sufoci dacă nu mai funcționează, că nu mai reușești să exiști în afara poveștii. Începi să te transformi în apărătorul ei și, cu cît sporești capacitatea de autoamăgire, cu atît mai tragi un pic de poveste.
Trupa The Kills are un vers care îmi place mult în piesa „The Last Goodbye“ și care zice așa: How can I rely on my heart if I break it with my own two hands? / Cum aș putea conta pe inima mea dacă o frîng cu propriile-mi mîini? Cam asta fac poveștile rupte de realitate cu care ne alimentăm. Ne frîng inima și e în totalitate, de data asta, vina noastră. Tot în noi e și responsabilitatea de a o pune la loc.
Ar trebui, totuși, menționat și că exemplele pe care le-am dat nu au fost în totalitate nefericite, pentru mine. O vreme, chiar am prezentat o emisiune în direct pe TVR 1, așa că putem considera, păstrînd proporțiile, că am fost un pic vedetă. O persoană de sex opus pe care m-am străduit s-o impresionez mai bine de un deceniu nu se poate spune că nu m-a plăcut niciodată, chiar dacă nu așa cum aș fi vrut eu s-o facă. Uneori scăpăm din vedere că, chiar dacă nu respectă riguros scenariul nostru și mai improvizează, unele povești ies, într-un fel. Cînd ajungem la vîrsta de mijloc și pentru multe devine „prea tîrziu”, conștientizăm că aceste două cuvinte aduc, de fapt, eliberarea de poveste. Nu mai e nevoie de ea, doar ne-a purtat pînă aici. Ne punem inima la loc cum putem mai bine și ieșim la defilat cu ea prin lume.
