Lumi fragile
Aveam zece ani și jumătate în decembrie 1989, la fel ca regizorul Vlad Petri, al cărui film, Între revoluții, poate fi văzut în aceste zile în cinematografe. Chiar dacă nu eram destul de mare încît să înțeleg cu adevărat ce se întîmplă, am trăit suficient de mult în comunism cît să nu-mi vină să rîd la secvențe de arhivă cu portretul „femeii-eroine” sau cu înghesuiala la orice însemna produse de consum din afară, în anii ’90, atît de bogați în iluzii. Știu din poveștile părinților mei despre teama de a primi, după facultate, repartiție undeva la țară, într-un colț de lume, sau despre căsătoria la presiunea familiei, cît mai devreme, ca fiind singurul lucru bun de făcut, odată ce ți-ai terminat studiile. Filmul, cu un scenariu scris de Vlad Petri împreună cu Lavinia Braniște, este un schimb epistolar, ilustrat exclusiv cu imagini de arhivă, între Maria (voce – Victoria Stoiciu) şi Zahra (voce – Ilinca Hărnuţ), două studente la Medicină din anii ’70, despărțite de întoarcerea în Iran a celei din urmă. Separate, de fapt, de două revoluții, cea din Iran din 1979 și cea din România, zece ani mai tîrziu, și unite de speranța că societățile și mentalitățile se pot schimba, iar femeile pot fi auzite. Și că victoriile există, chiar dacă uneori sfîrșesc prin a fi confiscate, iar reperele, pierdute.
Realitățile istorice, cu ecou în lumea de astăzi, sînt un decor pentru prietenia celor două femei. Dacă unele secvențe par acum neverosimile, exagerate, din altă lume – cum ar fi paradele organizate minuțios pe stadioane, care transformau zecile sau sutele de participanți, costumați la fel, într-un uriaș personaj colectiv fără chip –, natura prieteniei dintre Maria și Zahra este atemporală, universală și, pe alocuri, emoționantă. O prietenie în care, naiv, crezi că sentimentele tale pot forma un scut suficient pentru a ține pe cineva în viață. În care promiți că data viitoare, la Costinești, pe epavă, „voi avea curaj să sar și te voi ține de mînă”. În care simți că începi să pierzi cealaltă persoană cînd nu-ți mai amintești vocea ei și te temi că, încet-încet, și fața îi va dispărea de pe hîrtie, oricît ai încerca s-o decupezi și s-o mărești. Personajele din film nu au corp, sînt niște voci însoțite de imagini vechi, voci care par tot mai stinse, înăbușite, apăsate de problemele societății și de îndepărtare, pînă cînd una dintre ele nu se mai aude deloc. Cînd scrisorile nu mai vin, e semn că celălalt a dispărut, așa era în lumea de atunci, lume de care cei foarte tineri nu au cum să-și amintească.
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie. Dincolo de înregistrarea schimbărilor politice și sociale, cele două femei își povestesc viețile personale sau vorbesc cu versuri din Nina Cassian și Forugh Farrokhzād, două poete puternice și nonconformiste, sfidătoare chiar la adresa constrîngerilor de orice fel. „Mă taie în două rîul și luna / și noaptea îmi curge din gură ca sîngele. / Cîndva am fost una, cîndva am fost una!” devine refrenul prieteniei lor, ca și cînd poezia ar putea și chiar ar trebui să spună mai mult decît se vede. Să spună tot ce se simte.
Săptămîna trecută a plecat dintre noi o poetă care punea semnul egal între poezie și viață. Angela Marinescu „mergea pe intensitate”, era mîndră, revoltată, asumată, uneori cinică, dar mereu iubind „deasupra tuturor lucrurilor”. Scria despre boală și moarte, despre schimbările pe care le aduce timpul și valida extremele de orice fel. „Îi sun pe cei zdrobiți / care îmi răspund / cei puternici / și indiferenți / au robot / sînt grăbiți”, își definește cumva Angela Marinescu publicul în volumul Probleme personale, apărut în 2009. Tot oamenii fragili sînt cei care îl atrag și pe regizorul francez Nicolas Philibert, constituind subiectul filmului său documentar de anul acesta, Sur l’Adamant. Mai exact, pacienții unui centru psihiatric care plutește pe Sena, fiecare un artist în felul lui, găsind prin artă un mod de a lupta cu duritatea lumii și de a-și folosi propriile vulnerabilități. Regizorul îl întreabă pe unul dintre cei aflați acolo: „Te ocupai cu ceva înainte?”. Respectivul neagă din cap, cumva jenat și pierdut, apoi se înseninează de parcă, brusc, și-ar fi amintit ceva. „Cu poezia!”, răspunde, ca și cînd asta ar schimba toate lumile, și pe cele personale, și pe cele în care ne întrepătrundem cu alții și devenim una.
