Cum stăm cu timpul
De cîte ori am fost implicată într-o activitate – fie ea emisiune de televiziune, carte, articol mai amplu sau, pur și simplu, renovare de casă – care nu-mi prea lăsa timp liber, îmi spuneam că, de îndată ce voi definitiva respectiva etapă, în programul meu vor avea loc, în sfîrșit, toate lucrurile amînate. Doar că apoi apărea altceva, ori poate cele existente se dilatau, astfel încît niciodată n-am avut ore libere de umplut.
Ce a început să mă frămînte, cu vîrsta, este senzația că nu folosesc timpul la maximum. Că pierd din el, altfel spus. Că, poate, există o modalitate bine pusă la punct ori un număr de magie prin care să pot face mai multe lucruri, în fiecare zi. Așa am ajuns la noțiunea de time management, adică tehnici de organizare a timpului cu scopul de a spori eficiența și productivitatea. Sfaturi am găsit suficiente: să stabilești un interval de timp pentru fiecare sarcină și să o treci pe calendar (și să existe un sigur calendar, atît pentru partea profesională, cît și pentru timpul liber) – așa îți vei putea da seama mai bine cîte ai de rezolvat în ziua respectivă și poți evita să-ți încarci nejustificat programul sau să pierzi prea mult timp cu o singură activitate; să minimizezi distragerile (social media, telefoane, verificarea e-mail-ului și alte întreruperi); să încerci să prinzi orele „productive”, despre care se spune că sînt, pentru majoritatea oamenilor, dimineața; să prioritizezi sarcinile și să începi cu cele importante și urgente, să continui cu cele importante, chiar dacă nu urgente, abia apoi cu cele urgente și neimportante (principiul Eisenhower).
Am trecut și prin „tehnica Pomodoro”, numită așa după cronometrul de bucătărie în formă de tomată al lui Francesco Cirillo, care, la sfîrșitul anilor ’80, a venit cu ideea împărțirii timpului în sesiuni de lucru de cîte 25 de minute, urmate de pauze scurte, de 5 minute. După repetarea întregului ciclu de mai multe ori, poate fi luată o pauză de pînă la o jumătate de oră. Se pare că metoda sporește concentrarea, făcîndu-te să ignori tot ce e în jur în timpul perioadelor de lucru, îți dă o structură pentru activități și elimină multitasking-ul neproductiv.
Un studiu citat de The Economist și realizat în 65 de țări dovedește că, la nivelul anului 2020, cînd lucrul de acasă a căpătat amploare din pricina pandemiei, a crescut și timpul petrecut muncind – în medie, cu o jumătate de oră, cea mai mare parte din ea seara, după terminarea programului obișnuit de lucru. Rezultatul studiului este oarecum surprinzător, dat fiind că ne-am fi așteptat ca orele petrecute altădată pe drum și salvate acum, ca și flexibilitatea orarului să sporească eficiența. Ba mai mult, peste jumătate dintre cei intervievați, chiar dacă nu aveau copii în grijă, au declarat că le este mai greu să mențină un echilibru între timp liber și timp de lucru și aproape un sfert dintre ei că se gîndesc în timpul liber la problemele de la muncă mai mult decît înainte.
Tehnica Pomodoro am eliminat-o rapid, pentru mine este suficient de stresantă alarma de dimineață încît să mai pot tolera alte întreruperi sonore de-a lungul zilei. În loc să mă concentrez pe ce am de făcut, mi s-ar accelera pulsul cu fiecare minut care trece, cum se întîmpla la școală cînd, pentru că scriam foarte încet, mă temeam mereu că nu termin subiectele de la extemporale. Apoi, eu nu sînt productivă dimineața, dar asta are mai puțină legătură cu natura activității și mai mult cu faptul că mă culc foarte tîrziu. De-a lungul timpului, am căpătat convingerea că scriu mai bine noaptea – poate e de vină faptul că încerc să ignor că scrisul a devenit o meserie și să-mi spun povestea în care el a rămas o pasiune. Mi se pare că „a bloca timp pe calendar” nu merge în cazul scrisului, nu există certitudini în privința momentului sau a manierei în care vin sau nu ideile, titlurile și finalurile. Am mai auzit, amuzată, că între sfaturile pe care le dau unii terapeuți este acela să-ți programezi inclusiv un timp bine determinat „pentru a-ți face griji” și a diminua, astfel, ruminația permanentă a celor întîmplate sau care urmează să fie. Ideea că m-aș putea îngrijora la ore fixe este pentru mine la fel de fantezistă ca aceea că durata scrierii unui articol se poate anticipa, dar, poate, pentru unii funcționează. Cît despre întreruperi, atîta vreme cît eu le hotărăsc și nu îmi sînt impuse (adică nu las urgențele altora să devină importante pentru mine), le consider niște guri de oxigen după care văd șirul unui text mult mai clar.
Viitorul este atît de imprevizibil (în presă și în general) încît n-aș putea spune cu convingere că nu va mai fi nevoie niciodată să lucrez „la program”, să scriu texte pe teme pe care să nu le simt neapărat în zona mea de interes sau să jonglez cu atîtea activități încît să le blochez pe toate în calendar, cu culori. Dar, pînă atunci, cred că voi rămîne ultima lumină care se stinge la mine în bloc, spunîndu-mi, ca toată lumea, orice poveste ar funcționa pentru a continua așa cum îmi e mie bine.
* * *
People are working longer hours during the pandemic (The Economist, nov. 2020)
Proof our work-life balance is in danger – but there’s still hope (Atlassian, nov. 2020)
