Hai să-ți dau o veste bună!
Am o prietenă apropiată, pe care am cunoscut-o în prima zi de liceu (zi de la care am aniversat deja trei decenii), stabilită în New York. Vorbim la telefon destul de des – fusul orar face ca la ora la care ea termină serviciul și merge spre casă eu să mă pregătesc de culcare – și cred că reușim să fim prezente una în viața celeilalte atît cît se poate, în astfel de condiții. E dificil și, oricum, inutil să încerci să fii altcineva în fața unei persoane care a fost acolo cînd ți-ai cumpărat prima rochie de bal sau cînd apa ți-a luat cortul, pe munte.
De o vreme, am constatat ceva ce nu cred că mi se întîmplă doar mie și mi-a dat de gîndit: felul în care abia aștept să îi împărtășesc veștile negative, cu lux de amănunte, dorindu-mi să-mi spună și ce vreau să aud ca să mă simt mai bine, dar și ce mi-ar fi necesar ca să depășesc situația. Dacă apare vreo încurcătură personală sau profesională, o problemă de sănătate, ceva ce m-a supărat sau mă macină, putem vorbi cu orele. Peste lucrurile bune trec repede, iar reușitele abia dacă le pomenesc, nicidecum nu stăm să le sărbătorim. De cîte ori s-a petrecut ceva cu adevărat remarcabil sau de-a dreptul miraculos – un serviciu nou, pe care mi-l doream mult, o carte pe care am publicat-o sau faptul că am cunoscut pe cineva potrivit – nu am zis nimic despre asta, o vreme. Ca și cînd m-aș fi temut că manifestarea bucuriei, verbalizarea veștilor bune ar fi fost de rău augur. Le-ar fi luat din strălucire. Ar fi transformat perlele în mărgele de sticlă.
De multe ori, ne e frică să spunem lucrurile minunate pentru că nu ne vine să credem că ni se întîmplă nouă. Undeva stă ascunsă îndoiala de sine, care ne șoptește la ureche că nu le merităm. Și, dacă nu le merităm, ne vor fi luate înapoi. Ce rost mai are să povestești despre ceva ce, oricum, nu va dura? Ne temem să nu părem că ne lăudăm. Să nu fim invidiați, urîți pentru succesul nostru, indiferent cîte am fi sacrificat pentru el. Să nu dăm impresia că-i privim pe restul de sus. Poate că am reușit într-un domeniu în care ceilalți încă încearcă din greu și i-am răni cu exaltarea noastră. În cazul prietenilor, e un test bun. Dacă celălalt nu e capabil să se bucure alături de tine, dar cu sinceritate, fără să simtă că i-ai luat ceva (fiecare are drumul lui în această lume și, din cîte spun statisticile, chiar e spațiu pentru toți), nu își merită locul în preajma ta.
Nu știm să sărbătorim că am realizat o parte dintr-o sarcină mai dificilă, mai degrabă ne uităm înspre ce e în continuare nefăcut. Sau că am bifat 75% din lista de treburi pentru ziua respectivă – sfertul rămas atîrnă mai greu. Nu mergem o dată la alergat, sau la bazin, nici nu mai contează că am fost de două ori în acea săptămînă. Ce nu am făcut ne preocupă, ne descurajează. Cu asta începem propoziția cînd vorbim despre noi.
În domeniul afacerilor, mulți dintre cei care primesc o promovare, bărbați și femei deopotrivă, se confruntă cu o perioadă de anxietate, pentru că succesul profesional are două fețe – pe de o parte, o dorită schimbare de statut social și financiar, pe de altă parte, așteptări și sarcini noi, un alt stil de viață, mai aglomerat, de regulă. Așa că ceea ce ar fi unanim catalogată drept „veste bună” ajunge să nu fie primită cu un zîmbet prea larg.
Teama de a primi o veste bună are și un nume: eufobie („eu” însemnînd, în greacă, „bun”, „adevărat”, iar „phobia”, „frică”). O fobie identificată mai recent, pentru care nu există încă statistici, și care se referă la veștile pozitive în general, nu doar la cele care privesc persoana în cauză. Cercetările sugerează că suferinzii de eufobie au trecut, de-a lungul vieții, cel puțin printr-o experiență traumatică, în care ceva ce părea a fi o veste bună s-a transformat într-un lucru rău, cu consecințe nefericite. Prin urmare, orice anunț de acest fel le reamintește de suferința lor, dă la o parte straturile sub care a fost ascunsă și îi ascute din nou colții. Nu se crede că ar fi o afecțiune moștenită, ci mai degabă una învățată, copiată de la cei resposabili cu creșterea respectivei persoane, care erau la fel de temători.
Între modalitățile de a vindeca „teama de veștile bune” sînt recomandate diverse tipuri de terapie, dar nu e uitată nici reducerea consumului de cafea, care este suportul anxietăților de orice fel. O altă idee ar fi exersarea, alături de cineva apropiat, a expunerii la vești bune. Altfel spus, e chiar de dorit schimbul de informații pozitive între prieteni, cît de des se poate. Sau, măcar, începerea conversației cu acestea.
