Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Am văzut recent filmul Close, regizat de belgianul Lukas Dhont și adus în România de Bad Unicorn, despre prietenia dintre doi băieți aproape adolescenți, despre lumi fragile și intimitate. Starea cu care am rămas în urma vizionării este una de însingurare, înainte de toate. Regizorul l-a întîlnit pe Eden Dambrine, protagonistul în vîrstă de 14 ani, în timpul unei călătorii cu trenul și, după cum declară într-un interviu, ce l-a frapat a fost nu atît aspectul lui fizic, cît faptul că părea prezent și în altă parte, în același timp. O bună definiție pentru însingurare.
Singurătatea propriu-zisă, condiționată de lipsa persoanelor din jurul tău, fie că vorbim despre familie, colegi, fie despre contactele sociale de tot felul, este diferită de însingurare. Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite. Ba mai mult, superficialitatea legăturilor te poate face să le eviți cu totul, iar asta întărește senzația de deconectare. Cei din jur observă aceste lucruri, ajung și ei să te ocolească și, uite-așa, firele risipite încep să se răsucească și să se transforme într-un ghem greu de ignorat și de dus.
De-a lungul timpului, s-au dezvoltat mai multe teorii în privința singurătății. Cea propusă de sociologul american Robert S. Weiss identifică șase nevoi care, rămase nesatisfăcute, generează sentimentul de singurătate: atașament, integrare socială, grijă din partea celor din jur, reasigurare în privința valorii tale, sentimentul că ești considerat de încredere și ajutorul primit în situații stresante. Weiss este și cel care face distincția între singurătatea emoțională, adică însingurare, și cea socială, adică izolare de cei din jur. Confirmă teoria atașamentului, discutată pentru prima dată de psihanalistul John Bowlby, care subliniază importanța legăturii emoționale dintre copilul mic și persoana care are grijă de el, și este de părere că, în alungarea însingurării, prieteniile, oricît de importante ar fi, nu constituie un substitut pentru o relație intimă cu un partener.
O altă abordare, cea cognitivă, privește singurătatea ca pe o discrepanță între calitatea dorită a relațiilor sociale și cea care există cu adevărat. Persoanele singuratice tind să fie mai pesimiste și, cumva, să ia asupra lor neputința de a obține, din conexiunile sociale, satisfacția dorită. Filmul Close ilustrează efectul pe care respingerea trăită în relațiile cu ceilalți îl poate avea asupra copiilor cu un atașament nesigur – retragerea din activitățile sociale, neîncrederea în oameni și suferința.
Însingurarea, lipsa unui sistem uman de suport, sentimentul de neadecvare alimentat, în zilele noastre, și de navigarea intensă pe rețelele sociale și constanta comparație cu ceilalți se lasă cu urmări nedorite, fizice și psihice. De la probleme cardiace, hipertensiune arterială, sistem imunitar slăbit, insomnie, pînă la depresie, anxietate, distrugerea stimei de sine. Cel mai important remediu, ușor de recomandat, dar mai greu de pus în practică, este investiția în relații interumane apropiate, chiar dacă nu neapărat numeroase, în care să poți să discuți și să te simți înțeles.
La începutul lui octombrie, toamna trecută, am parcurs cei puțin peste 30 de kilometri dintre Sorrento și coasta Amalfi, în sudul Italiei, dus-întors, într-un autocar plin de călători, pe un drum îngust cu multe serpentine, unde, dacă se întîlneau două mașini, era nevoie de manevre pe care le-aș putea caracteriza ca fiind uluitoare. Eram de una singură, între localnici și turiști care vorbeau diverse limbi. Cîtorva dintre ei li s-a făcut rău și s-au întins pe culoarul dintre scaune. La rîndul meu, în general, mă lupt cu un rău de mișcare cumplit, care îmi afectează călătoriile și se manifestă pînă și în metrou sau lift. Acum, însă, nu aveam nimic. În mijlocul necunoscuților, nu numai că nu m-a încercat nici un sentiment de însingurare, dar chiar am avut cîteva clipe de fericire autentică. Două lucruri mi s-au confirmat: că e posibil ca răul de mișcare să fie o problemă psihologică ce ar fi cauzată, cum spun unii, de senzația pierderii controlului și, al doilea și cel mai important, că însingurarea este o problemă și o muncă de interior.
