Schimbări și obișnuințe
Este ora șase seara și știu că clopotele abia așteaptă să bată lung. Biserica romano-catolică și totodată emblema orașului Nyíregyháza este în fața geamului meu, așa că, de două săptămîni, rutina ei a devenit și a mea. Marchează fiecare oră, de la șase dimineața la zece seara, cu cîte patru bătăi, urmate de o pauză scurtă și apoi din nou, ceva mai încet, un număr de bătăi egal cu ora din momentul respectiv. Șase dimineața și seara, prînzul și ora opt sînt însoțite de adevărate simfonii, preț de cîteva minute. Și asta nu e tot: se punctează fiecare sfert de oră care trece. Cu o bătaie, două, respectiv trei.
Motivul pentru care, de la începutul lunii mai, locuiesc în piața centrală, Kossuth tér, a acestui oraș destul de mare din Ungaria, la parterul bibliotecii, este o rezidență literară pe care am primit-o printr-un program maghiar adresat scriitorilor din întreaga lume, fiecare beneficiar fiind desemnat să locuiască într-alt colț de țară. Alesesem, la opțiuni, Nyíregyháza pentru că îmi amintește, cumva, de orașele de mărime medie din Ardeal, cum este cel din care provin, care încă mai au străzi goale duminica seara și un timp al lor pentru toate. Și pentru apartamentul pus la dispoziția scriitorului, aflat chiar în bibliotecă – mi s-a părut că, la un moment dat, va fi un bun început de poveste.
Nu m-am înșelat. Oamenii îmi par a fi negrăbiți și politicoși, parcurile și rondurile cu flori sînt dichisite, nu există o cultură a cafenelelor unde să mergi să lucrezi, dar sînt cîteva unde se adună liceenii să bea o ciocolată caldă, iar în locul covrigăriilor din România aici dai peste kürtőskalács și lángos aproape pe fiecare stradă.
Engleză nu se vorbește mai deloc. În timpul unor dialoguri, dacă pot să le spun așa, englezo-maghiare, mi-am dat seama cît de mult contează comunicarea non-verbală și cum reușim, totuși, să ne înțelegem. De la cele două persoane de la bibliotecă cunoscătoare de engleză, care m-au ajutat mult de cînd am sosit, am aflat că scriitoarea care a venit aici înaintea mea, tocmai din Kazahstan, toamna trecută, nu vorbea nici engleza. Cu toate astea, cumva, au reușit să-i organizeze un program al șederii. Șoferul care m-a așteptat la gară, după ce am luat un tren de noapte de la Budapesta, mi-a spus patru cuvinte de bază, arătîndu-mi și clădirile corespunzătoare: biserică, bibliotecă, poliție și supermarket.
Mi-am dat seama că îmi amintesc mulți termeni și chiar construcții în maghiară din timpul copilăriei în Ardeal, unde aveam și parteneri de joacă care nu vorbeau românește, iar bunicii din Sălaj, care învățaseră maghiara de nevoie, încă mai foloseau niște cuvinte adaptate – „dărabă” pentru „bucată” sau „tașcă” pentru „geantă” (ungurește sînt darab și táska). În plus, pentru cîțiva ani, înainte de Revoluție, am făcut cursuri de balet la liceul maghiar din Aiud. Colegele mele erau în general unguroaice, profesoara venea din Rusia, denumirile exercițiilor se rosteau în franceză și în tot acest Babel nu ne mai auzeam cum creștem. Cea mai bizară discuție din Nyíregyháza am avut-o cu o doamnă mai în vîrstă, cu părul roșu, care, deloc descumpănită de vorbele mele în engleză, cumva a priceput unde vreau să ajung cu autobuzul, mi-a zis că doar 8 e bun, nu și 8A, care la un moment dat deviază rău, și că mai am de așteptat în stație cîteva minute. Și multe alte lucruri pe care nu le-am înțeles, dar le-am aprobat viguros.
Să stai undeva o lună întreagă doar pentru a scrie sună aproape neverosimil în vremurile în care trăim. Pare visul oricărui om care asta și-a dorit mereu să facă. Atîta doar că, din păcate, eu nu sînt persoana care să poată scrie oricînd, oriunde, orice. Mă simt repede „acasă” în vacanțe și nu sînt pretențioasă la locurile de cazare, dar pînă acum nu m-am confruntat cu provocarea de a face dintr-un astfel de „acasă” spațiu de lucru. Nivelul acesta vine abia după ce au fost reglate toate problemele de confort.
Într-o primă fază, aici nimic nu a fost bine. Bagajul meu, neobișnuit cu perioade atît de lungi, a trebuit să fie completat la capitolul „haine subțiri, a venit vara” și apoi la cel „haine mai groase, s-a făcut frig brusc”. Mi-a luat cîteva zile să-mi pot prepara cafeaua exact ca la București, condiție necesară pentru o dimineață reușită. Am petrecut ore încercînd să așez laptop-ul la înălțimea potrivită, să nu mă doară spatele, probîndu-l pe toate cutiile pe care le-am găsit în debara. Nu sînt familiarizată cu tastatura lui, așa că scriu mai încet și stau pentru editare de două ori mai mult. Are un mouse mic pe care l-am adus ca să-mi fie mai ușor, dar după alte cîteva zile mi-am dat seama că nu alunecă bine pe masă și că îmi trebuie un mouse pad. Am pornit în căutare de librării, dar numai după ce am măsurat cu precizie ce dimensiune maximă trebuie să aibă ca să se potrivească în dreapta mea.
Toate aceste amănunte, din a căror enumerare mă opresc, m-au făcut să mă gîndesc mult la obișnuințele noastre, la atașamentul pentru anumite obiecte, la confortul pe care ni l-am creat în propriile cămine și pe care unii dintre noi, ca mine, îl părăsesc atît de greu. Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou, îmi repet asta de cîte ori îmi e rușine să recunosc că mă bucur cînd anumite planuri se anulează, că de multe ori regret că fac invitații în momentele mele bune pe care, ulterior, mi-aș dori să le retrag, că cea mai plăcută rezidență de o lună în care să scriu și să nu fac nimic altceva ar fi, pentru mine, în intimitatea casei mele. Nu știu dacă toate se leagă de vîrsta de mijloc. Într-un fel, eu am fost mereu așa. De la vîrstă vine însă dorința de a nu rata experiențe care nu se mai întorc – oricum ar ajunge acestea să fie, pînă la urmă rămîne din ele o poveste bună.
De cîteva zile, nu mai aud chiar de la primele ore clopotele bisericii, veche de 120 de ani, bătînd la geam și uneori nici la sferturile marcate cu religiozitate. Am internalizat însă o anumită percepție a trecerii timpului pe care o voi duce cu mine vreme lungă, ceea ce mă face să cred că ritmul clopotelor a fost gîndit cu un scop. Acum că am și un mouse pad potrivit, poate că poveștile se vor scrie mai ușor.