Italia, pe drumuri
Fiind o mare iubitoare de căldură, mai exact un om căruia mai tot timpul îi este frig și care își pune rapid o haină în plus cînd soarele termină de apus, am ales sudul Italiei drept destinație prietenoasă de vacanță, taman în cea mai secetoasă lună din an, pentru aproape zece zile. Culmea, problema nu au fost nici un moment gradele năucitoare din termometre. A ajunge și, mai ales, a mă întoarce din Sicilia s-au dovedit a fi marile provocări.
La plecare, ușor previzibil dată fiind situația din aeroporturi în ultima perioadă, zborul a fost întîrziat, întîi sub limita de trei ore după care se pot cere despăgubiri, apoi peste, pînă aproape de miezul nopții. La Otopeni, am fost mutați de la o poartă la alta de trei ori, pînă am ajuns de unde plecaserăm. La fiecare coadă nou-formată, oamenii, mulți dintre ei cu copii mici, erau din ce în ce mai nerăbdători și mai nervoși. Un domn ușor depășit de situație, care împărțea apă și croissante, ne-a spus la un moment dat că există posibilitatea ca zborul să fie anulat. Din fericire n-a fost așa și, către 2 noaptea, aterizam în mult-visata Italie. A trebuit să comunicăm întîrzierile la locul de cazare din Catania și rămăsese că vom ridica cheia de la cameră dintr-o cutie cu cifru aflată la poartă. După vreo două încercări nereușite de a comanda taxi într-o aplicație, l-am luat pe primul care ne-a ieșit în cale în aeroport. La adresă am ajuns cu bine, am luat cheia, am intrat. Pensiunea era foarte frumoasă, exact ca în poze. Cu un mic obstacol: nici pe cheie, nici pe ușile de la parter sau etaj, identice, nu exista vreun număr.
Fiind aproape 3 dimineața, nu ne-a mai răspuns nimeni la numerele de contact de la cazare pe care le aveam. După o altă cercetare amănunțită a cheilor, ne-am dat seama că singura șansă de a prinde cîteva ore de somn în acea noapte este să încercăm, pur și simplu, ușă cu ușă, unde se potrivește cheia. Înainte, am ascultat atent, cu urechea lipită de lemn, orice putea fi clasificat drept sunet de viață. Am trecut de o ușă din spatele căreia părea să se audă un televizor în surdină și am introdus cheia, tremurat, în ceva ce mie mi s-a părut a fi o ușă compatibilă. Ghinion, nu se potrivea. Am coborît rapid la parter (eram la etaj pentru că, pe site, camera părea să aibă și o terasă) și, spre marele nostru noroc, a doua ușă probată mișelește s-a dovedit a fi cîștigătoare. Cele cîteva secunde în care am observat pereții albaștri și, mai ales, faptul că nu doarme nimeni în pat au durat o eternitate. În continuare credem că acea cheie ar fi deschis toate ușile, dar că prima dată nu am avut eu destul curaj să o învîrt în broască.
În ciuda zilelor toride, Sicilia este minunată și poate fi străbătută ușor cu trenul sau cu mașina. Catania, unde îmi imaginam că nu e mare lucru de văzut, m-a uimit prin arhitectura clădirilor, amfiteatrul roman și cele cîteva palate, cu un mare plus pentru zona de plajă unde ți se pare că înoți taman către Etna. Vulcanul s-a supărat un pic și a scos un fum negru exact în seara zilei în care am urcat noi. Femeie capricioasă, ca să citez ghidul nostru. Siracuza mi-a plăcut cel mai mult, insula Ortigia cu al său Castel Maniace, în special. Mă așteptam, la fiecare străduță care ajungea pînă la mare, să o văd trecînd inconfundabil pe Malèna lui Giuseppe Tornatore, vulnerabilă și încrezătoare, în același timp.
Duminică, pe 16 iulie, seara, am văzut la știri că terminalul A din aeroport a fost distrus de un incendiu provenind, cel mai probabil, de la sistemul de aer condiționat. Luni am aflat că aeroportul din Catania va fi închis pentru trei zile. Noi trebuia să ne întoarcem în România marți, prin urmare și zborul nostru era anulat. După o îndelungă așteptare la telefon, firma de zbor low-cost, care nu opera pe Palermo, celălalt aeroport din Sicilia, ne-a dat două opțiuni de schimbare a biletelor: fie Napoli, care era mai aproape, peste încă trei zile, fie Roma, miercuri. Am ales Roma, gîndindu-ne că nu ne va fi greu să ajungem acolo. Ne-am înșelat un pic și nu am anticipat corect numărul de turiști care urmau să facă exact același lucru.
În gara inundată de căldură era un adevărat Turn Babel, se țipa în toate limbile, copiii și adulții își pierduseră răbdarea deopotrivă, se stătea la cozi și pe trolere uriașe. Am încercat să cumpărăm bilete online, dar, pînă să introducem datele, ele dispăreau sub ochii noștri. Am constatat că singura variantă rămîne autocarul, pe care, din motive de rău de mișcare, țineam să-l evităm. După ce am găsit doar o cursă directă de noapte, de peste 12 ore, la care ne-am gîndit că nu vom rezista, am căutat ceva cu escală și am reușit să prindem o combinație de autocar cu feribot și tren care avea să ne ducă, precum toate drumurile, la Roma, unde eu nu mai fusesem încă. A depista autogara potrivită a fost o altă provocare în Catania cea nevorbitoare de engleză. Existau nu mai puțin de patru autogări în aceeași zonă și, după ce ne-am învîrtit aproape o oră, am aflat în sfîrșit că autocarul de la firma noastră ne va lua direct de pe trotuar.
Noaptea de după cea mai caldă zi din an în capitala italiană a fost animată și magică. În urma noastră, perioada în care aeroportul din Catania a rămas închis s-a prelungit, doar terminalul C fiind parțial operațional, și mai multe companii aeriene și-au anulat zborurile către Sicilia pînă în august. Scriam, nu demult, că obstacolele care apar pe drum sînt, de fapt, povestea. La concluzia asta ajungi însă după ceva timp, după ce trec oboseala și frustrarea, niciodată înainte. Mi-am dat seama că vremurile tinere în care plecam în city break cu 100 de euro la mine și fără asigurare de călătorie au cam apus și că, odată ajunsă la destinație, nu mai sînt atît de dornică să bifez cît mai multe obiective turistice. În Italia, însă, m-aș întoarce oricînd.
