Enervări
Există o linie fină, de multe ori imperceptibilă, între ce este acceptabil din punct de vedere social, ce se trece cu vederea între prieteni, ce nu putem ierta nimănui, ce ține de educația și de valorile fiecăruia și ce ne enervează, pur și simplu. De fapt, e un test pentru relațiile pe care merită să le mai păstrăm în viața noastră – dacă, per ansamblu, părțile bune atîrnă greu vom putea închide ochii la multe, dar dacă enervarea crește exponențial de la o interacțiune la alta, probabil că undeva, mai adînc, sînt alte nepotriviri la mijloc.
Înșir aici o listă (deschisă, încă în lucru) de posibile personaje „iritante”:
1) Oamenii care întîrzie mereu și nu se scuză niciodată. Ba mai mult, apar la locul de întîlnire, cînd ora stabilită a trecut, surîzători, lălăind o melodie, începînd să-ți povestească cu totul altceva: cum au făcut un ocol pe acasă să mănînce, cu cine s-au întîlnit pe drum, ce s-a mai întîmplat la serviciu. În cel mai bun caz, te sună să-ți spună că tocmai au luat un taxi, cam după 15-20 de minute de la momentul în care ar fi trebuit să vă vedeți. Tuturor ni se întîmplă să nu ne meargă planul ceas, mai ales dacă avem copii mici, depindem de alții la muncă sau plouă în București. Unii, însă, fac asta de fiecare dată, indiferent de anotimp, oră din zi sau loc al evenimentului.
2) Oamenii care nu au niciodată bani cash. Și nici cea mai mică intenție să schimbe situația asta sau să ușureze lucrurile pentru cei din jur ori pentru locul unde se face consumația. Sigur, într-o lume ideală, normal ar fi să te poți descurca așa (acum, că bacșișul s-a introdus în nota de plată, e ceva mai bine). „Eu am doar card” se aude, uneori de mai multe ori de la aceeași masă. Între prieteni care ies împreună des, lucrurile mereu se vor echilibra, dar cînd te vezi cu cineva în interes de serviciu sau poate pentru prima și ultima dată, în afară de cazul în care vrei să faci cinste întregului grup (cu bacșiș cu tot), poate nu strică să te gîndești, din cînd în cînd, și la asta. Aici aș adăuga un subpunct cu cei care nu au niciodată bani schimbați (prestatori de servicii uneori) și cărora nici nu le trece prin cap că de la un bancomat se pot scoate și sume mai puțin rotunde.
3) Oamenii care vorbesc despre planuri ce nu se mai întîmplă niciodată sau care anulează ceva fără să-ți comunice. Afli tu așa, întîmplător, cînd ceri mai multe detalii, după ce ți-ai eliberat ziua și te-ai gîndit și cu ce să te îmbraci, că respectiva chestiune nici nu se mai face. Am întîlnit destule persoane, pînă la vîrsta asta, din păcate, care apăreau și dispăreau după bunul plac, dar mereu aveau un plan, o idee, o propunere, ceva de făcut. Entuziasmul lor era contagios pînă nu mai era deloc. A durat mult să-mi dau seama că cel mai sigur criteriu în a aprecia caracterul cuiva sînt faptele, ce se întîmplă concret. Cît despre evenimentele care dispar în neant, de multe ori persoanele cu familii cred (eronat) că dacă ești singur nu ai altă treabă decît să îți ajustezi programul după al lor. Viețile tuturor, indiferent de starea civilă și de numărul de copii, sînt în egală măsură importante, iar timpul liber, pentru toți, demn de respect.
4) Oamenii care se bazează pe tine că vei organiza plecarea în străinătate, excursia, ieșirea în oraș. Dacă le faci un serviciu și au ceva de luat de la tine se așteaptă să te duci tu pînă la ei, în celălalt capăt al orașului; dacă vă întîlniți în centru, trebuie să te gîndești tu la un loc de mîncat, băut, parcat, sosit, plecat; dacă mergeți la teatru, concert, expoziție, clar tu te vei ocupa de bilete și de indicații precise în incinta evenimentului. În toate cazurile de mai sus, persoana fie nu va avea bani cash (caz în care trebuie să îi găsești un bancomat neapărat cu o siglă anume), fie va avea doar hîrtii de 100 de lei – dar ce noroc că tu ai mereu mărunt, nu-i așa?!
5) Oamenii care se supără pe tine dacă nu te duci la nuntă, la botezul copiilor sau dacă nu le zici „La mulți ani!” de ziua lor. Uneori devii mort pentru ei, nu vor să-ți mai vorbească niciodată. Nu zic că trebuie tratate cu neglijență momentele importante din viețile celor apropiați. Dar dacă, în ceea ce se presupune că ar fi cele mai fericite clipe din existența ta, în loc să te bucuri de ce ți se întîmplă stai să numeri invitații sau urările, atunci zău că nu am nimic împotrivă să mă elimini din toate listele tale.
Mi-am petrecut prima treime (optimist vorbind) din viața de adult, adică vreo două decenii, trecînd peste tot ce am enumerat pînă aici cu mare ușurință. Am așteptat zeci de minute, am făcut cinste fără să doresc nimic în schimb, am ascultat cu răbdare planuri care n-au mai ajuns nici pe hîrtie, am organizat în detaliu ieșiri și mi-am făcut îngrozitoare procese de conștiință cînd absența mea a lezat atît de mult orgoliul cuiva încît mi-a bătut obrazul în public. Dorința mea de a avea companie cu orice preț (sau, mai exact, teama uriașă de singurătate) m-a făcut să mă pun rapid pe locul doi sau chiar să-mi dau un brînci jos de pe podium, în genunchi. Ignoram încordarea din corpul meu cînd făceam ceva nepotrivit mie și starea de extenuare pe care mi-o dădeau aceste întîlniri. Astăzi am puțini oameni în jur și, dintre cei pe care am reușit să îi păstrez, nu mă enervează nici unul aproape niciodată. Altfel, trăiesc într-un oraș mare, încap în el singurătăți multe.
