Inima rezistă mai mult
Există felurite explicații cu care vin rapid cei care amînă pînă în ultimul moment să facă un lucru. Unii se frămîntă vreme îndelungată în căutarea abordării potrivite, alții nu se simt în stare să rezolve problema respectivă, dar pînă la urmă nu au încotro, alții cred cu tărie că se descurcă mai bine sub presiunea timpului, alții sînt, pur și simplu, dezorganizați. Așa că „procrastinează”, ca să folosesc termenul cel mai vehiculat în zilele noastre.
De îndată ce am terminat liceul și am intrat în sistemul universitar, obiceiul meu de a împărți sarcinile școlare pe zile a dispărut cu desăvîrșire. Prima facultate pe care am început-o, Informatica, nu prea mi s-a potrivit și am crezut că acesta este motivul pentru care las totul pentru sesiune și nu particip la lucrări și examene parțiale, care mi-ar fi ușurat munca. A doua facultate, Jurnalismul, la care am ajuns din pasiune și în ideea că ar putea fi drumul de urmat, m-a găsit învățînd pentru examene tot în nopțile de dinainte. La majoritatea m-am prezentat fără să dorm deloc și citind pînă în ultimul moment. Maică-mea îmi tot spunea că, într-o bună zi, „o să mi se înfunde” cu sistemul ăsta nociv, dar faptul că funcționa și luam note mari mă făcea să nu-mi doresc să schimb ceva. Sigur că vîrsta de atunci, jumătate din cea de azi, venea cu rezerve de energie pe care nu le-am conștientizat decît după ce, încet-încet, n-au mai fost.
Cît timp am prezentat în TVR o emisiune săptămînală, care era luni dimineața, o pregăteam în mare parte duminică noaptea. Dormeam cel mult două ore, iar la 5, în zori, plecam spre televiziune pentru machiaj și probele de studio care precedau emisia în direct. Cînd ajungeam, luam de la un automat un energizant și așa îmi începeam ziua. Invitații erau chemați din vreme și aveam o săptămînă întreagă la dispoziție să mă organizez – cu toate astea, pînă în ultima zi nu făceam nimic. La fel ca în sesiunile din studenție, îmi promiteam mereu că, data viitoare, voi proceda „normal”.
Colaborările cu revistele, care veneau pe lîngă munca din televiziune, inclusiv cu Dilema veche, înainte să fiu angajată aici, se materializau tot noaptea. Dacă textul era lung, mă ținea scrisul pînă se făcea lumină afară și auzeam, unul cîte unul, deșteptătoarele vecinilor din bloc. Preferatele mele pentru muncă erau week-end-urile, ca și acum, de altfel, de asta cînd vreun prieten mă invita la o aniversare, petrecere, bucurie mă schimbam la față de parcă bietul om m-ar fi înjurat. Acceptam cu jumătate de gură, gîndindu-mă că iar voi face o noapte albă pentru că am lăsat un articol, pe care tot eu mă angajasem ferm că îl voi scrie, pînă-n ultima clipă. Ajungeam acasă mult după miezul nopții, îmi preparam o cafea tare și mă apucam de treabă. Acum, că mă gîndesc bine, cred că am mai multe nopți nedormite în viața asta decît cu somn la orele prielnice organismului și că am asistat la mai multe răsărituri, venite după o noapte de lucru, decît personalul de pe aeroport. Și încep să mă tem că, la vîrsta de mijloc de acum, o să primesc nota de plată pentru toate.
Am petrecut mult timp căutînd sfaturi de domesticire a procrastinării, ba chiar recunosc că le-am citit cu nesaț, sărind din link în link, taman cînd aveam un articol de predat și se făcuse deja noapte. Între altele, se recomandă să împarți o sarcină mai mare, care poate părea înfricoșătoare, în segmente mai mici și mai ușor de îndeplinit; să faci activitatea respectivă mai plăcută, eventual legînd-o de alte obiceiuri care te bucură; să încerci să elimini tot ce te-ar putea distrage, de la notificările de pe telefon la televizor sau la interacțiuni cu apropiații; să schimbi, dacă poți, locul din care lucrezi, să te muți în altă cameră, în grădină, în parc, într-o cafenea; să faci o listă cu tot ce ai reușit să îndeplinești din treaba cu pricina și să te răsplătești cumva pentru micile realizări.
La mine, mai nimic nu a funcționat pe termen lung, așa că, în prezent, nici nu-mi mai propun să schimb ceva. Mă întreb însă dacă nu cumva dau (și îmi dau) explicații de genul celor cu care am început articolul ca să nu recunosc că, de fapt, motivația nu mai e acolo. Că nu mai simt ca la primul articol, prima emisiune, prima carte. Ceva s-a domolit, s-a uzat, s-a pierdut printre degete, s-a rătăcit pe traseu. Poate e omenește să fie așa și avem mereu nevoie de alte și alte motivații, care să facă lucrurile mai ușor de dus.
Între „ancorele” mele se află un serial cu medici pe care îl urmăresc în fiecare vineri, de aproape două decenii, ca și cînd toate cele din viață, bune și rele, nu mi s-ar fi întîmplat încă. Într-un episod se vorbea despre cum corpurile noastre nu pot funcționa prea mult fără oxigen. Creierul și inima tolerează o perioadă limitată pînă cînd celulele lor încep să moară – mai puțin de 5 minute pentru creier, cam 30 pentru inimă. Îmi place metafora acestui fapt biologic legat de care, cu siguranță, medicii au explicații științifice și bine documentate. Multă vreme după ce creierul ne trimite semnale disperate că „o să ni se înfunde” cu stilul ăsta de viață, inima mai trage încă. Și, uneori, ne scoate la liman. Inhalăm cu poftă aer și sărim în apă din nou.
