Vreau să mai verific o dată
Am urmărit odată un discurs despre perfecționism, în care o femeie cu o poziție importantă într-o corporație povestea cum, ajunsă acasă într-o seară, și-a dat seama că o prezentare pe care o scrisese pentru a doua zi, și care îi aștepta în niște mape pe invitații la o conferință, avea o virgulă plasată greșit. Iar asta a făcut-o să se întoarcă la birou la ora 2 dimineața, să modifice textul și să-l printeze din nou. Nu a povestit nimănui atunci, nici măcar soțului, pentru că știa că este o exagerare, dar nu putea proceda altfel. Mi-am dat seama că am fost „femeia cu virgula” cam toată viața mea de adult.
Perfecționismul este definit drept un mecanism de apărare. Ne ajută să ne simțim în control cînd credem că lucrurile care se vor întîmpla în viitor, imprevizibile, ne-ar putea face rău. Trei tipuri de perfecționism au fost identificate – există și o scală creată de psihologii Paul Hewitt și Gordon Flett unde, după un test, fiecare poate primi cotațiile proprii. Perfecționismul orientat spre sine măsoară tendința de a-ți impune singur standarde înalte, nerealiste chiar, și de a evita greșelile cu orice preț. Cel orientat spre ceilalți cere maximul posibil de la prieteni, colegi, membri ai familiei, ne face critici și neiertători. Perfecționismul impus social este impresia că cei din jur au mari așteptări de la noi, la nivelul cărora nu ne putem ridica, așa că simțim presiunea continuă de a fi analizați și, eventual, respinși pentru că nu corespundem.
A fi atent la orice virgulă duce, în majoritatea cazurilor, la extenuare. Iar cînd ești obosit, fără resurse rămase, ajung să-ți scape lucruri și, cel mai adesea, faci taman greșelile pe care ai încercat atît de mult să le ocolești. Mi s-a întîmplat de suficiente ori în munca mea să observe alții erori la care eu nici măcar nu mă gîndisem, preocupată fiind de niște detalii, sau, în alte cazuri, să constat chiar eu că am omis ceva, să fiu sigură că toată lumea îmi va atrage atenția și va rîde de mine pentru ca, în final, să nu bage nimeni de seamă.
O îndeletnicire cu care perfecționismul este prieten e amînarea pînă în ultimul moment. Sau procrastinarea, cum i se zice acum. „Paralizia perfecționismului” te ține pe loc din a te apuca de ceva pînă cînd știi cu certitudine că vei putea face acel lucru perfect sau că vei fi în stare să i te dedici în totalitate. Și așa se ajunge la termene de predare amînate, întîrzieri, chiar neprezentări. Îmi amintesc și acum, fără plăcere, de o conferință din facultate pentru care aveam de pregătit un discurs scris și rescris, ca de obicei, pînă în noaptea de dinainte, doar că atunci nu am mai reușit să-l finalizez și am decis să nu mai particip. Sau de întîlniri din viața personală la care am sfîrșit prin a nu mai merge, tocmai pentru că mi se părea că omul respectiv, pe care voiam să-l impresionez, nu are cum să vadă în acel moment cea mai reușită versiune a mea. Cum știm, unele trenuri nu se mai întorc niciodată.
Un instrument de reglare a perfecționismului exacerbat poate fi regula „80/20” sau așa-numitul „principiu Pareto”. Conform acestuia, 80% din rezultatele noastre sînt obținute cu 20% din eforturile depuse. Pentru protejarea timpului și a energiei, un exercițiu bun este a te educa să consideri că 80% dintr-o acțiune este „suficient de bine”, chiar dacă nu perfect. Mai ales că, de cele mai multe ori, ce urmează după 80% este cel mai greu de definitivat. Sigur, celor care vor să facă totul și au probleme în a spune „nu” le este dificil să se oprească, cu toate costurile. Revin mereu la un fragment dintr-un interviu cu un om de afaceri, care dezvoltase cu succes proiecte diverse și care, întrebat fiind cum poate face atîtea, a răspuns: „Le fac pentru că sînt un om relativ superficial”. Concentrarea pe un singur lucru, intrarea în măruntaiele lui, este mereu cronofagă.
Setarea unor obiective realizabile, bazate pe resursele pe care le avem la dispoziție, stabilirea unor limite de timp, împărțirea unei sarcini în segmente mai mici și concentrarea pe fiecare dintre ele, nu pe produsul final, îmbinarea obligațiilor cu treburi mai plăcute sînt sfaturi date de specialiștii în lupta cu demonul perfecționismului, care face mereu ca „suficient de bine” să nu fie destul. Și evitarea procrastinării, lucru mai greu de atins dacă ai credința (și nu doar bănuiala) că cea mai bună idee vine mereu chiar înainte de termenul-limită și nici măcar nu trebuie căutată prea acerb pînă atunci.
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja. Chiar dacă, uneori, nu este nevoie de asta și atunci trebuie ignorată un pic. Și mă întorc la un citat atribuit, eronat poate, lui Thomas Jefferson și care spune cam așa: „Cîtă durere ne-au adus nenorocirile care nu s-au mai întîmplat niciodată”. Iar asta mă mai liniștește: practic, pot apărea multe alte rele la care nici măcar nu m-am gîndit.
