Numai de data asta

Rezolvă tu, eu nu am timp acum. Pune o vorbă bună pentru mine. Fă-mi rost de numărul de telefon. Rămîi cîteva ore în plus. Vino dimineață mai devreme. Nu-ți face plan de week-end. Ține-mi locul. Du-te tu. Renunță, planifică, amînă, mută, anulează. Ajută-mă. Și, toate, „numai de data asta”. Mai mult decît țara lui „merge și așa”, cred că România e țara lui „numai de data asta”. Practic, a spune în cîteva cuvinte că problemele, timpul liber, viața altcuiva sînt mai importante decît ale tale, cîntăresc mai greu „de data asta”. Dacă sîntem un pic atenți, pe la vîrsta de mijloc, că atunci avem instrumentele, constatăm că toate aceste „de data asta”, puse cap la cap, au ajuns să formeze un lung șir al zilelor noastre pierdute în folosul altcuiva. 

Fără să privească apropiații, persoanele la care ținem, o doză de egoism e mereu necesară. Ajutatul „din umbră” al oamenilor, ideea că, chiar dacă ulterior nu-ți vor mai fi menționate numele și meritele, ar trebui să te simți împăcat cu tine însuți că ai făcut un lucru bun vor începe să se clatine cînd vei constata că nu mai ai timp pentru ceea ce îți doreai să faci, profesional sau pentru tine. Sau că le înghesui în program pe toate, tăind ore din cele de odihnă sau de somn. Multă vreme, nu se va întîmpla nimic notabil. Dar, fără limite ferme, perioadele libere se vor amesteca cu cele în care ai cîte ceva de rezolvat „numai de data asta”, telefoanele vor înregistra notificări peste notificări în toate rețelele posibile și vei fi atît de obosit că nu te vor mai bucura nici măcar lucrurile care te făceau să sari din pat dimineața. Ba chiar uiți că ai fost vreodată acea persoană. Pe scurt, cînd pui pe altcineva – prioritățile, cerințele, urgențele lui – pe primul loc, tu ajungi uneori să fii chiar trîntit de pe podium.

O mare parte dintre noi vrem să ne simțim utili. Ne dorim ca ceilalți să ne placă, să ne fie recunoscători, să ne aprecieze mărinimia, rapiditatea cu care rezolvăm orice situație. Dar restul, mai ales cînd forțează nota cu „numai de data asta”, sînt, de cele mai multe ori, niște oameni care își urmăresc propriul scop. Vor să le fie lor mai bine „și de data asta”, să-și elibereze programul, să scape de niște responsabilități. Și nu e nimic de acuzat. Din păcate, „vina” de a-i lăsa să cîștige ne aparține în totalitate. Raportul „victimă” (de orice fel) – „abuzator” nu se formează întîmplător, ci are propriul lui mecanism subtil (specialiștii îl pot explica mult mai bine ca mine). Fără să vreau să arăt cu degetul, mai ales că sînt în același grup, este ceva din tine care transmite în exterior că nu ești o persoană fermă. Ești un „people-pleaser”. Ești temător, vrei să eviți conflictele cu orice preț, ți-e rușine pînă și de rușinea altora. Ești ținta perfectă, de fiecare dată.

Scriitorul James Clear, cunoscut și la noi pentru cartea sa Atomic Habits (apărută cu același titlu, tradusă de Otilia Tudor, la Editura Trei, în 2019), spunea că există două modalități prin care poți recupera timp: prima, oarecum la îndemînă și rapidă, prin a plăti, dacă îți permiți, pe cineva care să facă ceva pentru tine (curățătorie, service auto, treburile casei); a doua, mai puțin evidentă și mai greu de pus în practică dacă obișnuințele îți dictează altfel, este prin a spune „nu”. Spui „nu” la o promovare și obții, în acest fel, mai mult timp pentru familie, pentru hobby-uri. Refuzi o invitație de a merge undeva și cîștigi timp pentru a lucra la o carte sau a face sport, de exemplu. Ne „cumpărăm” timpul, mai scrie Clear, nu doar cu bani, ci și cu ocaziile la care zicem „pas”. Cu modul în care învățăm să le spunem „nu” celor care încearcă să ne fure din timp, să ne determine, în final, să ne petrecem zilele altfel decît ne-am fi dorit.

Felurile în care vor reacționa ceilalți la refuz nu vor fi dintre cele mai plăcute. Într-o primă fază, vor insista – iar aici, dacă arătăm cea mai mică urmă de slăbiciune sau de disponibilitate pentru dialog, sîntem pierduți. Apoi nu vom mai fi atît de „simpatici” (adică maleabili, permisivi, fricoși). S-ar putea chiar să devenim una dintre acele persoane pe care toți se feresc să le abordeze pentru că sînt „dificile” și comentează tot ce nu le convine. E foarte bine, sîntem pe drumul cel bun.