De ce „restul” respinge Vestul

În timp ce războiul din Gaza a intrat deja în a patra lună, multă lume din Orientul Mijlociu și de pe întinsul „Sudului Global” e șocată atît de ferocitatea campaniei militare israeliene, cît și de sprijinul neprecupețit pe care guvernele occidentale i-l acordă. Pentru ei, e un război purtat de prim-ministrul Beniamin Netanyahu și de președintele american Joe Biden în egală măsură, iar indiferența continuă față de anvergura devastărilor confirmă o dată în plus cît de lipsite de valoare sînt viețile arabe în ochii liderilor occidentali.

Pentru cei care au trăit în timpul Războiului Rece și au asistat la modul în care puterile occidentale au tratat statele post-coloniale și populațiile lor, evenimentele recente sînt mai mult decît familiare. După cum argumentez în noua mea carte What Really Went Wrong: The West and the Failure of Democracy in the Middle East, SUA și alte țări occidentale, cu precădere Marea Britanie, au urmărit vreme de aproape un secol o politică externă intervenționistă, militaristă și antidemocratică, care a ignorat în general interesele popoarelor din Orientul Mijlociu. De fapt, deciziile Vestului erau motivate istoric de dorința de a respinge comunismul și de a asigura dominația capitalismului liberal.

În vederea acestor scopuri gemene, SUA le-au oferit liderilor Orientului Mijlociu o alegere „cu sumă nulă”: să se alăture alianțelor defensive regionale conduse de Vest și să-și deschidă economia pentru capitalul global – sau să fie considerați dușmani. În numele menținerii stabilității și al asigurării unei aprovizionări neîntrerupte cu petrol ieftin, puterile occidentale au făcut un pact cu diavolul cu autocrații din Orientul Mijlociu și au contribuit activ la înăbușirea mișcărilor democratice incipiente.

Cu un exemplu răsunător, la începutul anilor 1950: cînd liberalul democrat Mohammad Mossadegh a devenit prim-ministrul Iranului și a naționalizat exploatările de petrol ale țării, CIA și MI6 au orchestrat o lovitură de stat și l-au înlocuit cu șahul Pahlavi. Intervenția în interes propriu a Occidentului a blocat dezvoltarea democrației în Iran și a pregătit terenul pentru revoluția islamică din 1979, care a pus bazele regimului teocratic aflat la putere și astăzi.

În mod similar, în anii 1950, Gamal Abdel Nasser, un lider charismatic și favorabil SUA, a devenit președintele Egiptului și a decis că nu era în interesul țării sale să se alăture pactului de apărare condus de Vest. Pentru a-l umili și a-l îndepărta cu forța de la putere, America și Anglia și-au retras sprijinul pentru construirea marelui baraj de la Aswan de pe fluviul Nil. Ceea ce a dus la criza Suezului din 1956, care a fost cît pe ce să degenereze într-un război mondial. În cele din urmă, liderul cel mai popular al statului arab cu cea mai mare populație a devenit un dușman înverșunat al Vestului.

În vreme ce Occidentul, sub tutela SUA, a recurs la o abordare de forță și în alte regiuni, oficialii occidentali și-au justificat vreme îndelungată misiunea neo-imperială din Orientul Mijlociu, susținînd că o combinație între islam și cultura arabă e incompatibilă cu democrația. Concluzia fiind că, pentru a menține stabilitatea atît de apreciată de Vest, e nevoie de „bărbați cu o mînă de fier”.

Lecția oferită acestor bărbați cu o mînă de fier a fost cît se poate de clară: represiunea și abuzurile din domeniul drepturilor omului vor fi ignorate, atîta vreme cît ordinele Americii vor fi urmate. Pentru oamenii din regiune, lecția a fost la fel de clară: viețile și drepturile lor nu ocupă un loc important în calculele Vestului – în pofida retoricii sale nobile despre democrație și statul de drept. Invazia și ocuparea vreme de decenii a Afganistanului și a Irakului au demonstrat asta cît se poate de limpede.

Barack Obama a fost primul președinte al SUA care a sugerat o altă abordare. În discursul ținut la academia militară americană West Point în 2014, el a deplîns faptul că America se află permanent pe picior de război și că tinde să tragă mai întîi focuri de armă și abia apoi să pună întrebările. „Cele mai costisitoare greșeli pe care le-am făcut după al Doilea Război Mondial”, a spus Obama, „nu se datorează ezitării noastre de a acționa, ci disponibilității noastre de a ne aventura în acțiuni militare fără să ținem seama de toate consecințele – fără o mobilizare a sprijinului internațional, fără o legitimare a acțiunii și fără să informăm deschis poporul american despre sacrificiile necesare.”

Din păcate, perspectiva realistă a lui Obama nu se regăsește și la Biden, care face parte din generația de conducători americani din timpul Războiului Rece. Pînă în octombrie anul trecut, Biden nu a acordat prea mult timp și atenție conflictului israeliano-palestinian. El s-a grăbit să accepte statu quo-ul inadmisibil al eternei suferințe palestiniene și s-a concentrat în schimb pe extinderea Acordurilor Abraham. Aceste acorduri, negociate de administrația Trump, urmăreau să normalizeze relația Israelului cu autocrații arabi, în schimbul asistenței și protecției în domeniul securității, punînd astfel capăt angajamentului regiunii în favoarea creării unui stat palestinian.

În urma brutalului atac al Hamas din 7 octombrie – care a scos la iveală absurditatea abordării lui Biden și a lui Netanyahu – nu au apărut nici rețineri și nici vreun efort de a înțelege consecințele actualului război. În schimb, Biden și aliații săi europeni au sprijinit din toată inima atacul total al Israelului asupra Fîșiei Gaza. Nici chiar atunci cînd numărul victimelor civile a crescut într-un ritm fără precedent, cînd criza umanitară s-a acutizat pe zi ce trecea și cînd guverne din întreaga lume au cerut încetarea focului, Biden nu s-a arătat dispus să intervină pentru a opri vărsarea de sînge.

Între timp, confruntările de la frontiera dintre Israel și Liban și atacurile aeriene americane asupra pozițiilor Houthi din Yemen și ale milițiilor sprijinite de Iran din Irak sugerează că acest conflict ar putea continua să escaladeze. America și Marea Britanie sînt aspirate din nou, în tot mai mare măsură, în regiune – de data aceasta însă știind exact în ce anume se implică. Biden susține că e radical diferit de Trump, dar deosebirea dintre ei e abia sesizabilă, atunci cînd e vorba de Orientul Mijlociu. Aici, și într-o mare parte a Sudului Global, oamenii își vor aminti de Biden ca de un alt președinte american care nu pune preț pe viețile arabilor și care, predicînd democrația, a încurajat represiunea și violența.

S-ar putea ca Biden să regrete în curînd adeziunea necondiționată din ultimele luni față de Netanyahu. Netanyahu, un expert în manipularea procesului politic american, a respins recent categoric susținerea lui Biden față de ideea întemeierii unui stat palestinian, insistînd că Israelul trebuie să aibă controlul securității „asupra întregului teritoriu din vestul [rîului] Iordan”. Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.

Chiar dacă Biden reușește să obțină în cele din urmă un al doilea mandat, ironia tragică e că Orientul Mijlociu e mai instabil astăzi decît a fost vreodată în istoria modernă. Strategia Vestului a fost un eșec colosal, iar această moștenire ne va împovăra lumea multă vreme de acum înainte.

Fawaz A. Gerges, profesor de Relații internaționale la London School of Economics, e autorul volumului în curs de apariție What Really Went Wrong: The West and the Failure of Democracy in the Middle East (Yale University Press, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU