A treia țeapă
…deși vă avertizez din capul locului că orice paralelă cu piesa de teatru a lui Marin Sorescu e pur întîmplătoare. Sau nu? Americanii au așa-zisa „surpriză din octombrie“ cînd, de multe ori, cu aproximativ o lună înaintea alegerilor prezidențiale, desfășurate la început de noiembrie, un eveniment neașteptat poate să schimbe rezultatul final în ciuda tuturor sondajelor de opinie. Logica unei asemenea „surprize“, așteptată altminteri de toată lumea precum cadourile de ziua ta, este evidentă – neștiind la ce să se aștepte, cealaltă tabără e nepregătită, așa că nu mai are timp să-i contracareze efectul în opinia publică, dînd astfel peste cap toate calculele prealabile. Expresia „surpriza din octombrie“ a fost folosită întîia oară în campania prezidențială a lui Ronald Reagan din 1980, dar „tradiția” ar fi început încă din 1840, cînd cîțiva procurori federali au anunțat că-i vor acuza pe oficiali ai partidului Whig de mituirea alegătorilor din Pennsylvania pentru a vota în alegerile din New York. Exemplele de-a lungul anilor sînt prea numeroase pentru a fi enumerate aici, ultimul fiind acum patru ani, cînd un articol din New York Times, dezvoltat de revista Forbes pe 16 octombrie, a dezvăluit că Trump plătise la taxe doar 750 de dolari în 2016 și 2017, fiind dator un miliard de dolari! Biden a cîștigat.
Pe plaiurile mioritice, echivalentul „surprizei din octombrie” ar avea loc mai devreme, probabil pentru că la noi data alegerilor prezidențiale tinde să varieze semnificativ. Să numim aceste surprize electorale românești „țepe“, după celebrul îndemn al lui Traian Băsescu, pe care cei mai puțin tinerei și-l vor mai fi amintind: „La țepe, băieți, în Piața Victoriei, după 28 noiembrie!“, a fost, exact acum 20 de ani, sloganul care a mobilizat electoratul antipesedist și i-a suflat de sub nas lui Adrian Năstase fotoliul de la Cotroceni care pîn-atunci părea sigur. De-a lungul timpului, începînd cu „Vin moșierii să ne cumpere țara!“, au fost folosite, în același scop, tertipuri-surpriză dintre cele mai diverse, de la referendumul pentru Parlament unicameral cu 300 de aleși la „pixelul albastru“, în care Traian Băsescu apărea lovind un copil, la „bilețelul roz“ al lui Tăriceanu ș.a.m.d., unele mai de succes, altele mai puțin sau deloc. Să remarcăm că, de cele mai multe ori, surprizele pesediștilor s-au fîsîit repejor. Cînd mintea ți s-a dezvoltat „la cutie“, precum picioarele chinezoaicelor de-odinioară, e mai greu să ți-o înveți să zburde. Ultima oară au încercat cu referendumul pentru familie și cu statul paralel. Rezultatele se cunosc. Alianța USL s-a spart, Dragnea a căzut, Iohannis a cîștigat detașat alegerile împotriva lui Dăncilă. Lupta anticorupție a continuat și, dacă n-a murit, mai continuă și astăzi.
Forțele PSD-PNL s-au unit din nou. Acum, după lupte seculare care-au durat vreo două săptămîni, pesediștii și liberalii au concluzionat, încă o dată, că doar „împreună vom reuși“. Împreună-împreună, dar căldicel, așa: comasarea europarlamentarelor cu localele, liste comune la europarlamentare, dar distincte la locale – iaca noua struțocămilă electorală! Atît din față, cît și din profil arată ca o țeapă. Mai îngrijorător, însă, e că, privită și mai cu atenție, struțocămila asta împletește mai multe țepe. Prima ar fi că această comasare și aceste liste comune n-ar fi o strategie favorabilă celor două partide care, împreună, împart cam 90% din primării, deci au un avantaj net în raport cu celelalte partide. Ar fi, chipurile, un sacrificiu politic asumat pentru a asigura stabilitatea și pentru îndepărtarea pericolului extremismului atît în țară, cît și în Europa. Pînă aici, nimic deosebit – o banală țeapă electorală à la roumaine.
Grav este că a doua țeapă, cea cu pericolul extremismului în ascendență în toată Europa, într-un moment geopolitic cît se poate mai nefericit (sau, poate, chiar din această cauză), este una cît se poate de reală. Se numește AUR și SOS (nu-i așa că vă e puțin milă de domnul Silvestru?), și nimic mai lesne de înghițit decît o minciună amestecată cu adevăr. Între aceste două țepe se zbate acum Opoziția să-i zicem decentă (prin comparație). Între PSDNL și AUROS. În aceste condiții, Dreapta Unită are o misiune imposibilă – aceea de-a ataca PSDNL, fără a se suprapune peste atacurile venite din partea Simion-Șoșoacă sau a părea aliată cumva cu aceștia. Nu zice nimeni că liderii USR, PMP și Forța Dreptei ar fi ceva modele de charismă politică, deși Cătălin Drulă mai are timp să se cizeleze. Prin comparație, însă, cu liderii celorlalte partide, reprezintă, în mod normal, singura alternativă de bun-simț.
Dar cu asta am ajuns la a treia țeapă – la noi înșine. Noi, electoratul. S-o luăm de la coadă la cap. Faptul că soții Șoșoacă se ceartă la ușa cortului de partid, la fel ca George cu Diana, nu deranjează nicidecum electoratul celor două partide, dispus să înghită absolut orice aberație cu cîrlig cu tot, cîtă vreme poartă tricolorul pe pieptul TikTok. Electoratul PSDNL are, chipurile, alte pretenții. În realitate, însă, diferențele sînt nesemnificative. Oricît de mult s-ar amăgi că, spre deosebire de grobianismul extremist, membrii și simpatizanții celor două partide nu scuipă pe stradă cojile de semințe, realitatea e că nici unul nu s-a revoltat în fața plagiatorilor dovediți din fruntea partidelor sau a șpăgarilor. În ambele tabere, prostia tupeistă e privită cu admirație, indiferent dacă poartă sau nu cravată.
În aceste condiții, ceea ce-ar trebui să reprezinte singurul avantaj al Dreptei Unite – un electorat mai bine informat și mai de bun-simț – se dovedește în realitate cea mai mare pacoste. E un electorat pe cale de dispariție și nu există nici o lege care să-l protejeze ca pe urși, fie ei bruni sau polari. Același lucru se întîmplă, din nefericire, cam peste tot în lume, y compris în America, unde, pe culoarul din dreapta, o republicană de bun-simț, precum Nikki Haley, nu pare a avea nici o șansă în fața grobianismului nesimțit à la Donald Trump.
Uneori, însă, chiar și în politică, gesturile aparent gratuite pot avea efecte neașteptate pe termen lung. Nu toată lumea poate fi Navalnîi. Dar oricine poate alege să voteze cu bunul-simț, chiar dacă e convins că nesimțirea va cîștiga cursa electorală. Așa că, în alegerile primare republicane din Texas, am votat cu Nikki Haley. Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
