Alin FUMURESCU

Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.

Am constata atunci că noi sîntem patrioți doar prin delegație. Români prin delegație.

Și-acum amintiți-vă, dacă l-ați uitat pentru vreo clipă, nivelul discursului public din aceste zile.

Că oameni sîntem, nu elefanți resemnați.

Ceea ce dovedește încă o dată înțelepciunea populară de-odinioară: Unde dai și unde crapă.

Nouă nu ne mai vine mintea la cap.

Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător!

Sau, poate, e și asta doar o iluzie.

Despre banalitatea prostiei revoltate încă n-a vorbit nimeni.

Asta e: dacă n-ai carte, ai parte de măcel.

După decenii petrecute la butoanele puterii, și politicienii americani mor de la prea mult bine.

Să nu uităm, România nu e doar țara lui „Petrică și lupul“. E și cea a expresiei „ți s-a urît cu binele”. Dacă minte n-a avut …

Spune-mi ce blurezi ca să-ți spun ce fel de societate ești.

Așa că să ne fie rușine! Și să bem paharul pînă la fund!

E suficient să-l crezi pe Indiana Jones.

E obligat statul să-mi asigure o ghilotină sau un pluton de execuție? Și ce mai vrem să facă statul în locul nostru?

Iaca de ce vin și spun: „Vive l’égalité devant la mort!”, iară nu „l’égalité et la mort”.

Și-atunci? Dacă Inteligența Artificială ne vine natural, de ce ni se pare o atît de mare descoperire?

V-ați întrebat de ce ne pasionează toate „gadget“-urile?

Ce a produs această schimbare din ce în ce mai accelerată în ultimii zece, douăzeci de ani?

Te împărtășești, bine, nu, nu. Cînd am încercat să le explic grecilor cum e cu „paștile” la români, s-au… crucit!

Aceste ancore nu sînt altceva decît pietrele destinului. Grele fiind, te lasă să plutești.

Lumea n-a început și nu se sfîrșește cu noi.

Infantilizarea nu ne ajută nici să cîștigăm înțelepciunea și nici să ne (re)dobîndim inocența.

Așa apar „tătucii” aleși democratic. Nimic nou sub soare.

…a trecut întîi o boare pe deasupra știrilor: există inteligență artificială! Mai întîi ni s-au deșteptat telefoanele.

Dacă am reușit să vă șochez, se cheamă că v-am afectat emoțional. N-aveți de ce să vă plîngeți – doar v-am avertizat!

Și încă ne mai chinuim s-o dăm afară. Îngăduiți-mi, așadar, să sper în continuare: nu-i dracu’ așa de negru!

A te trezi cu un picior în fiecare tabără, ca să nu zic luntre, e o binecuvîntare și un blestem.

Aici e-aici: cum să-ți înghiontești, eficient, sufletul? Aparent doar paradoxal, păcălindu-l încă o dată.

Eugène Ionesco, în Journal en miettes, dacă nu mă-nșeală memoria, spune că „arta este absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar”.

N-aveți încă pe ceas aplicația cu Eminescu?

Dacă nu mă credeți, întrebați-vă prietenii de pe Facebook, Instagram, Twitter, TikTok și ce alte rețele „sociale” vor mai fi fiind. În lumea virtuală.

Ca de fiecare dată, atît stînga, cît și dreapta le declară deja de o importanță „istorică”, deși vor sfîrși mai degrabă la categoria „fapt divers”.

N-a fost Hitler ales democratic? N-a fost el văzut ca un apărător al nemților în fața altor „băieți răi”?

Din fericire, mai există și minuni, la fel de inexplicabile și, aparent, la fel de ilogice precum ghinioanele.

Noi, ăștia, muritorii de rînd, ne confruntăm, de o bună bucată de vreme, cu o problemă mai degrabă inversă: cum se face că ne simțim închiși într-o societate altminteri declarat deschisă?

Dacă nu putem fi regi pe dinafară, să încercăm măcar să fim aristocrați pe dinlăuntru. Keep calm and carry on.

Simplu spus, oamenii aceia aleargă pentru ca noi, clienții, să putem sta. Pentru a ne îngădui să ne tragem sufletul – atît la propriu, cît și la figurat. Acesta este paradoxul birtului – sau ar trebui să fie.

Practic, constat tot mai des că există atît oameni, cît și națiuni ce par complet străine conceptului de rușine.

Pînă la data de 31 iulie, scrisoarea adunase peste 240 de semnături de susținere, din toate colțurile lumii.

Ideea unui protest „din străinătate” a început în țară, în urma discuțiilor unui grup de universitari români corecți, exasperați de creșterea subită a numărului de respingeri venite de la revistele academice și de la editurile științifice de reputație internațională.

Am reînceput să ne născocim probleme, ne-am făcut privirea roată și-un dușmănel tot ne-am găsit fiecare, unul cu care să ne răfuim zi de vară pînă-n seară.

Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească.

În politică, ritualurile de „ucidere a tatălui” devin mai complicate – iar asta dintr-un motiv cît se poate de simplu: tatăl, prin definiție, nu e democratic.

Dacă izbînda Ucrainei în fața Rusiei mi-ar umple inima de bucurie, succesul de la Eurovision mi-a umplut-o de o tristețe melancolică.

Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”.

Zice-se că-n mass-media rusești, de la revolta Maidanului din 2014 încoace, orice atitudine pro-occidentală e, de la sine înțeles, una cu parfum nazist.

Îmi pare că ideea serviciului militar obligatoriu nu e cîtuși de puțin de lepădat automat, ba din contra, că ar merita o dezbatere serioasă.

Proasta educație e însă fudulă. Nu se mulțumește doar cu furatul, ci vrea să-i fie recunoscut ca act de caritate.