Pe repede-încet

…pentru că trăitul în diaspora prezintă unele avantaje – distanțarea geografică și temporală impune aproape automat o anumită obiectivitate. Nu ești „în mijlocul lucrurilor”, așa că, de fiecare dată cînd te întorci în țară, mai descoperi cîte ceva. Nu sînt nici primul, nici ultimul care constată că, pentru a ajunge cu adevărat acasă, trebuie mai întîi să pleci de-acolo. Dacă nu mă credeți, întrebați orice adolescent. Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească. Societatea românească, am spus, nu românii. Una-i una, alții-s asta. Și n-am spus nici „poporul” român și nici „națiunea” română.

Din nefericire, noi nu mai sîntem atenți la detalii, chit că tocmai pe-acolo zice-se că s-ar ascunde diavolul. Etimologic, dia-bolus e opusul sim-bolului. Unul separă înțelesurile, celălalt le unește. Pentru vreo două milenii, „națiunea” nu a fost echivalată cu „poporul”. Naționalitatea nu era politizată. Grecii știau că sînt greci, i.e. aceeași națiune, nu perși și nu barbari, dar asta n-a împiedicat Războiul Peloponeziac. Politic vorbind, atenienii și spartanii erau diferiți. Pe partea cealaltă, strămoșii romani, cu imperiul lor, făceau distincția dintre „populus” (aveai cetățenia romană, precum Apostolul Pavel) și „nationes” (diferențiate prin limbă, tradiție etc.). Aceiași străbuni ai noștri făceau deosebirea între cum reacționează un om și cum reacționează același om într-o societate. Într-o mulțime. Asta cu mult înainte ca Gustave LeBon să scrie Psihologia mulțimilor.

Bate șaua națiunilor ca să priceapă Putin.

Pentru că aici nu e nici măcar vorba despre români. Aici este vorba despre oameni, în general. Oricine a fost prin Occident va fi remarcat că, odată trecută granița, românii încep să se comporte „ca la carte”: aruncă gunoiul la coș, nu înjură (decît printre dinți) – sînt, pe scurt, europeni get-beget. „Vrem o țară ca afară!” etc. De ce? Ce ne (mai) împiedică să trăim afară ca-nlăuntru? Ne împiedică „societatea” (societas) care e o colecție, nu „poporul” care, teoretic măcar, rămîne mai mult decît colecția individualilor (universitas). Dacă nimeni nu trece strada „pe roșu”, parcă nu-ți vine nici ție și aștepți, răbdător, verdele, chit că nu vine nici o mașină. Dacă nimeni nu aruncă chiștoacele pe jos, parcă nu-ți vine nici ție. (În Blaj, la Orăștie sau la Cluj se aplică; în Capitală mai puțin, deși semne bune are, vorba Plugușorului.) Există însă și un revers al medaliei. Dacă toată lumea fură, parcă te gîdilă degetele. Dacă toată lumea înjură, claxonează și e nervoasă, parcă-ți vine și ție, chiar de-ai fi „icoană-ntr-un altar s-o pui, la închinat”. Iar cu asta, după mai multe avioane, trenuri și autobuze (și cai!) de-a lungul și de-a latul României, am ajuns la ceea ce mi s-a părut în aceste zile definitoriu pentru societatea românească.

Ca societate, sîntem pe repede-încet.

Ca societate, sîntem „pe repede”, iar aici nu vorbesc doar despre corporatiști, avocați, ziariști, politicieni, oameni de afaceri ș.a.m.d. De la șoferul de microbuz care mai oprește de cîteva ori pe traseu pentru a „rezolva probleme” la fostul coleg de facultate care-ți mai explică el (sau ea) cum „se rezolvă” lucrurile, la oamenii care stau pironiți pe terase cu telefonul (deștept!) în mînă, fără să privească împrejur, tot românul face ceva. Ce? Nu e clar, dar ceva se face, ceva se petrece, se rezolvă lucruri. Venit din afară, te simți și prost. Lăsat pe dinafară (sic!). De la vreun amic pe care nu l-ai mai văzut de-o veșnicie și-ai vrea să afli „noutăți” poți afla multe, foarte multe, dar nu ce te-ar interesa cu adevărat, cum ar fi, bunăoară, dacă, ajuns pînă la vîrsta asta, a învățat ceva diferit despre lume și viață. Nu se poate, iar asta nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că n-are timp. E ocupat. Face ceva. Aranjează ceva. Rezolvă ceva. E „pe repede”.

Concomitent, societatea românească e „pe încet”. Marin Preda a avut (parțial) dreptate – sîntem un popor de Moromeți. Pe de-o parte, timpul are întotdeauna răbdare cu noi, pe de alta, și noi avem întotdeauna răbdare cu timpul. E o relație asemănătoare cu a păsărilor care se hrănesc cu resturile de mîncare din gura crocodililor – cîștigă toată lumea. În România, întotdeauna este timp. Păcat că nu se poate băga în conserve și vinde. Am deveni, într-un sfîrșit, liderii Europei. Nu, n-o să mă apuc acum să repet poveștile știute, dar, de fiece dată cînd revin în țară, mă uluiește procentajul oamenilor care întîrzie la întîlnire, și nu cu cinci sau zece minute, fără să-și ceară scuze. Ai zice că sîntem o societate de academicieni unde „sfertul academic” intră automat în fișa postului. Și nimeni nu intră în panică! Nu vin la timp factura, autobuzul, trenul, taxiul sau chelnerul? Relaxează-te, „e pe vine”! Cumva se rezolvă. Panichezi. Cum se rezolvă? Dăm niște telefoane. Ne descurcăm. Cumva, se rezolvă. Pe repede-încet.

Poate dinlăuntru nu se vede, dar, din afară, ce surprinde în România e numărul uriaș de case de pariuri și de farmacii. Nimic nu e întîmplător. Casele de pariuri sînt „pe repede”, farmaciile sînt „pe încet”. Noroc și fatalitate. Nu degeaba societatea românească rîvnește deopotrivă la libertatea „pe repede” și la autoritarismul „pe încet”. Nu degeaba ne place atît orașul, cu strada-ngustă unde gustă omul viața mai din plin, dar și traiul la țară, unde aeru-i curat și bărbatul e bărbat (aici se cuveneau niște ghilimele, dar în societatea românească nu se „poartă” mofturi din astea, altminteri n-am mai avea prim-miniștri și judecători ca la CCR). Sîntem europeni, dar și Putin ăla va fi avînd dreptatea lui. Despre chinezi nici nu mai vorbim. Ca societate, avem abilitatea de-a admira și disprețui concomitent pe oricine și orice, inclusiv pe noi înșine.

Observați, rogu-vă, că aici nu este vorba despre vreo balansare aristoteliană între extreme, de vreun mesotes. Nu. Dacă e să rămînem în acest registru, mai potrivită ar fi expresia coincidentia oppositorum, coincidența contrariilor despre care vorbesc, printre alții, alchimiștii – acei nebuni frumoși ai Evului Mediu, care-l fascinau pe Jung și care susțineau, printre altele, că pot transforma plumbul în aur. Noi n-am avut alchimiști, pentru că n-am avut nevoie. Noi sîntem o societate de alchimiști. Să transformi plumbul în aur e o nimica toată. Noi putem face din rahat bici. Care să și puște.

Pe repede, dar încet.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).