un sport la răsărit

El merge mai departe, jonglînd cu mingea pe cantul rachetei.

Halep merită o judecată corectă.

Perfect coerent în această ţară în care IT-işti de top convieţuiesc cu oameni de imediat după Potop.

La handbal, CSM e un PSG.

E o zonă în care putem excela, aceea a bancului amar, căci, la fel ca în sport, e nevoie de mult antrenament.

E în fotbalul lui un soi de mers pe sîrmă fără plasă de siguranţă – tot înainte, uraaa!

Ne întoarcem în timp şi în coşmaruri.

Ar fi un frumos exemplu al democraţiei sovietice a fotbalului.

Imaginaţi-vă infernul în care trăieşte cea pe care o numeam la un moment dat Simo ca pe o surioară şi căreia îi zicem acum Halep, ca unei străine.

Fotbalul a devenit victima succesului său, aşa cum e şi olimpismul.

Tot ce vine de la el nu poate fi decît excepţional. Hagi spune „eu sînt Ianis şi Ianis e Hagi”.

Aşa că, o fi fotbalul un sport, doar că voi, care intraţi, lăsaţi orice toleranţă! Dacă ar fi privit mai atent, Virgiliu ar fi găsit în dantesca lui coborîre cohorte de driblangii.

Legat de Şumudică, nimic nu e surprinzător.

În sportul românesc, şi prin extindere în România, a izbucnit un război între ceea ce unii numesc bun-simţ, civilizaţie, incluziune, toleranţă, iar alţii jug al corectitudinii politice, antinaţionalism, distrugere a valorilor tradiţionale.

Cînd intri în vestiarul Croaţiei, Franţei, Argentinei, Poloniei, ştii că trebuie să te ridici la nivelul unor legende.

E greu să fii şeful olimpic al lumii în timpul războiului din Ucraina, cum a fost greu să fii şeful catolicilor planetei în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Ronaldo e dincolo de plîns sau rîs. A depăşit planului binelui şi răului. Ronaldo e o categorie în sine care nu poate fi măsurată corect decît de la înălţimea mileniilor.

O veche zicală a meseriei pretinde că un deţinător de fluier trebuie să aibă auzul selectiv (la boscorodelile jucătorilor).

Da, există, dar numai pentru unii. Pentru alţii, nu există. E ca şi cum n-ar fi, ca şi cum în mijlocul acelui cîmp din Ghencea ar fi doar un lan de grîu, sau o groapă ca a lui Ouatu, sau vidul cosmic.

Există puţine certitudini în cazul controlului pozitiv cu Roxadustat al Simonei Halep, dar un lucru e sigur: orice ar fi, nu putem fi obiectivi.

Pelé ar sta, uriaş, cu cîte un picior pe fiecare mal, precum Colosul din Rhodos.

Messi tras de mînă, de umăr, forţat să stea ca un căţeluş la poză – bine, Messi ar sta la orice, să i se pună cojoace, coroane, ghirlande în păr, girofaruri pe creştet… copilul ăsta chiar trebuie păzit.

La faza cu revenirea, reacţia normală la cap şi suflet către Messi e: Mais non!

Ca să treci strada şi să rămîi viu ai nevoie de multă atenţie şi de un strop de noroc.

Există, legat de nemţi, cîteva idei fixe rezistente la orice bacterii ale raţiunii şi evidenţei. Una e că fac cele mai bune şi mai fiabile maşini.

Un minunat Panama-Oman va putea fi savurat la viitoarea Cupă Mondială. Sau un Brazilia – St. Kits şi Nevis, acolo să vezi distracţie! Nu s-au gîndit rău venerabilii.

Sper ca durerea să ne ajute să devenim mai bune.

Asta e graniţa. Dincolo de ea… liber la trîntă!

Becali nu era atît de supărat pe bătăile crunte primite cît pe faptul că nişte oameni-cheie în bugetul lui nu au funcţionat.

Măcar Emma şi Bianca se despart de antrenori fără chiuituri.

Întrebarea adevărată ar fi: ce şanse are Simona să-şi recapete viaţa cu toată „mobila“ din ea?

Într-un spaţiu căruia nu-i bine să-i dai prilej de ironii, FCSB tocmai s-a făcut de banc pierzînd de două ori cu 5-0 la una dintre cele mai modeste şi serioase echipe văzute în ultima vreme de ochii românilor, Silkeborg.

Djokovic, unul dintre cei trei muschetari fabuloşi ai vremurilor moderne, alături de Federer şi Nadal, e un fel de Athos sumbru în ciuda giumbuşlucurilor care nu mai păcălesc.

VAR, cînd funcţionează corect, nu cu sughiţuri, ca la noi, şi cînd nu e lăsat pe mîna unor Bonnie cu fluier şi Clyde cu joystick, e Lumea Nouă a acestei lumi vechi.

Nu, stimabililor, toată ţara e un banc prost. Începeţi de la vîrful ei şi apoi să vă mai văd că strîmbaţi din nas la chivuţele astea!

Federer, în sine, era un sport. Sînt oameni care locuiesc într-un sport şi alţii care invită, ba nu, ordonă unui sport să locuiască în ei.

Machiajul fotbalului s-a prelins în dîre groase. Bubele sînt tot acolo, bine-mersi. Schimbarea se amînă sine die în patria lui Nihil sine Deo.

Păi, cine a zis că nu va fi aşa? Serenitatea Sa e măritată cu eternitatea. Ştiu. E tîrziu. E ora stingerii.

Săpînd prin net am descoperit un britanic care susţine că „The Conference era termenul utilizat în Anglia timp de mulţi ani pentru diviziile 5 şi 6 ale piramidei fotbalului“.

Dacă e invers, nea Nole ne va putea da cu tifla. Vom primi bucuroşi. Nu că ne-ar mai păsa.

Cu cît rezultatele sînt mai mari şi mai departe de imaginaţia noastră apare umbra trişatului. Aşa şi cu David. Nu poate fi adevărat, susţin nu puţini. E ceva în neregulă. De unde a apărut?

Fotbalul nostru e ca un trenuleţ electric de jucărie. Arată bine, se mişcă bine şi reproduce destul de bine realitatea.

Există o teorie imbecilă conform căreia la stadion poţi face mai orice, „nu sîntem la teatru“, e bine să existe un loc unde să se descarce flăcăii.

Tipul e un fabulos afacerist care foloseşte orice mijloc, orice tertip pentru a-şi mări capitalul, financiar sau electoral.

CFR e un obiect cinic de cîştigat trofee interne, ceea ce se pare că au şi dorit genitorii ei, dar repetarea unei idei la nesfîrşit creează suficienţă şi ratare.

David Popovici nu s-a născut din spuma mării, ci din capul unor domni şi doamne.

E cea mai mare confruntare pe tema Rusiei din lumea sportului, pînă acum coerentă relativ la pedeapsa aplicată supuşilor şi sus-puşilor din patria lui Putin.

Ce va muri e o anumită idee despre sport, aceea că iei corpul tău, aşa cum l-ai clădit cu muncă şi apă plată, şi faci tot ce poţi pentru a învinge fără reproş.

Ne torturează şi o torturăm, chestiune din care nimeni nu va rămîne întreg. Echipa României nu e altceva decît oglinda României.

Dinamo a semănat din ce în ce mai mult în ultimul timp cu un concert Pink Floyd de la începutul anilor ’80, cînd trupa, pradă unor uriaşe certuri interne, aflată pe punctul de a se dezintegra, a dus în concert albumul „The Wall”.

Halep nu mai e micuţa stahanovistă de la începutul carierei, în vreme ce lumea în care se mişcă e din ce în ce mai abulică.

WTA şi ATP au spus că a interzice sportivi (chestie care nu implică ţările lor, deja puse pe tuşă de toată lumea) încalcă principiul nediscriminării pe bază de naţionalitate.

La şah nu poţi să urli, să înjuri, să acuzi arbitrul şi să pretinzi că pe Levon Aronian, de exemplu, nu îl cheamă aşa, că a folosit în mod fraudulos numele, culorile de pe cravată şi blazonul familiei.

Cu Ronnie e despre recorduri, nu-l credeţi că nu-i pasă! A egalat numărul maxim de titluri mondiale. Asta face un pic de apă în ochi.

Viaţa lui Becker, ce-i drept, e o vraişte. Ajunge să-l priveşti pentru a înţelege cîte nopţi grele sînt pitite sub faţa buhăită.

Tyson e ca regele junglei sau al cartierului, şmecherii se iau de el pentru a-şi face rost de un pumn şi un strop de faimă.

Burleanu a fost ales pentru a treia oară consecutiv preşedinte al FRF într-o paradigmă nord-coreeană care, în absenţa dimensiunii tragice a ţării lui Kim, a virat în comedie caragialescă.

Halep l-a angajat pe omul celor zece turnee de Mare Şlem ale Serenei, unul dintre acei guru care fac şi desfac tenisul.

Tentativa de a spăla putin(a) spre Asia are şi o componentă şmecherească. Din calificările asiatice, Rusia n-ar rata nici o cupă continentală sau mondială.

Necalificarea unei puteri de rang zero a fotbalului la cea mai importantă competiţie a lumii are darul unei palme marca Will Smith, dar nu aş spune că şochează.