Portarul Naţionalei de fotbal a României pleacă să fie rezervă la echipa de pe locul 5 în Spania. E despre bani sau despre cine sîntem?
Completare: Horaţiu Moldovan e portarul unei echipe calificate la Euro fără înfrîngere şi cu la fel de puţine goluri încasate, cinci, ca, de exemplu, Spania. Spania cea mare şi tare. Ăsta e tabloul. Moldovan nu a fost, în preliminarii, un om printre alţii. A fost, de multe ori, omul providenţial. A scos mingi care ar fi trebuit să stea liniştite în plasă ca un peşte prost. Acum a ales să plece la Atletico Madrid, echipă cu o imagine aparte, nu între cele mai strălucitoare şi populare din lume, dar cu o zbatere endemică. Atleti e ca un Gavroche bogat supărat că regii şi reginele nu-l bagă în seamă decît pentru a-l arăta cu degetul pentru fotbalul cămătăresc pe care îl practică. Fostul rapidist intră în armata de sîrme ghimpate ale lui Simeone, un tip cu un şarm care ar pune pe fugă pînă şi o cămilă. Va ocupa liniştit şi cuminte (e un băiat cuminte) un loc într-un colţ al vestiarului, în umbra legendarului Oblak, portarul titular. Pardon, portarul veşnic titular. E la Atleti dinainte de Trump I şi probabil că va ieşi la pensie după Trump II. Moldovan, cu condiţia să rămînă prima lui rezervă, îl poate înlocui doar dacă slovenul se accidentează. E ca şi cum ai aştepta să mai cadă o dată meteoritul din Tunguska. Moldovan era bibeloul Rapidului şi una dintre emblemele Naţionalei. Azi e doar un jucător de lot. Dar ştiţi proverbul: decît fruntaş la sat mai bine codaş la oraş. Sau nu era aşa? Oricum, acum aşa e. Această alegere îl scoate din poarta reprezentativei, căci selecţionerul Iordănescu Jr. nu poate risca în Germania cu unul care a fost spectator neplătitor jumătate de sezon. Aud valuri uriaşe de proteste. Cine, dom’le, ar fi refuzat Atletico Madrid? Şi banii din acel contract? Corect. Mai nimeni. Poate chiar nimeni. Dar atunci să punem lucrurile în ordine. Cei care au în planul lor de viaţă doar bunăstarea lor şi a familiei să ne anunţe. Să nu ne inducă ideea că sînt trup şi suflet pentru culori, ţară, popor, bla-bla. Nu trebuie să fie. Nu e nevoie de patriotisme de tarabă. Ne trebuie un angajament coerent. Dacă într-o clipire din ochi eşti dispus să-ţi rişti cariera pentru a purta la sala de mese o siglă şi a mîngîia un cont rotund ca o pisică în plină iarnă e OK, trădare să fie, dar să o ştim şi noi, neicusorule. Altfel nu vom mai crede în nimeni şi nimic, şi degeaba mărimile fotbalului ne vor împinge să susţinem, citez, „necondiţionat” Naţionala. Păi, nu. O susţinem fix cît o susţin ai ei. Pînă la urmă, e sindromul fetiţei cu chibrituri. Atîta ne uităm pe fereastra aburită la masa bogaţilor, că imediat ce se deschide uşa, zbrrrr! – după firimituri. Nici nu te poţi supăra. Dar te poţi uita în altă parte.
