la răscruce de gînduri

Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.

Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.

Uitînd, desigur, că înainte de a fi critică, gîndirea trebuie să existe.

Așadar: da, din păcate, anticii erau mai deștepți decît noi. Și mai liberi.

În particular, Orbán va înțelege că politicilor sale obstrucționiste le-a trecut timpul.

Se spune că multe meserii, mai ales cele comportînd multă rutină, vor dispărea în curînd.

Ce ne facem dacă, lipsindu-ne discernămîntul, vom fi infectați încă și mai mult de „elitele occidentale”?

Cum (pe atunci, în ultimii ani ai lui Ceaușescu) a putut fi cineva român?

A împiedicat sosirea mai multor visători la bord. A întrerupt visul-de-zi al credincioșilor.

Nu bombele vor distruge Hamas, Hezbollah, Daesh etc., ci – dacă va fi să fie cîndva – numai și numai o altfel de „școală”.

E ceea ce am pățit și eu: după ce m-a durut piciorul din cauza legăturii, iată că a urmat și plăcerea.

Avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” –, ceva profund neautentic, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală.

Trăim deci în epoca neo-religiilor. (Asta cît ne vor mai lăsa ele să trăim...)

Unii cred că nu peste multă vreme vom ajunge să fim conduși (fie și disimulat) de IA.

„Doamne, mai alege-i, rogu-te, și pe alții!”. Invidie? Știu eu?

Dar susținerea politică și diplomatică a Israelului nu e în discuție.

Au murit altfel decît soldații în luptă, și chiar decît civilii morți sub bombardamente.

– Eu antisemit? Vaaaai, nu, deloc! Cum să fiu antisemit, cînd și aici, și în Israel am o mulțime de prieteni evrei!

Și leii, și lupii, și noi, oamenii, ucidem. Diferența e că ei o fac de foame; noi – de dragul binelui, adevărului și dreptății.

Repet: observ că mulți se comportă ca și cînd creștinismul ar fi în mare primejdie în România, chipurile atacat din toate părțile de o conspirație superpotentă de „progresiști”.

„Învățăm din istorie”? Da, relativ mai ușor pînă la limita străbunicilor. Apoi – anevoie sau deloc.

Se „strică limba”? Cumva, da. Dar nu asta ne indignează cu adevărat, ci faptul că nu mai sîntem noi aceia care o stricăm.

Și totuși, de ce și de unde atîta ură împotriva unui sistem generos – de fapt, unicul astfel în toată istoria lumii?

Și Simion, și mulți alții din AUR (și nu numai) cred pesemne cu toată puterea în vechiul mit că „evreii conduc lumea”.

Cei doi, omenește vorbind, se pot împăca; punctele lor de vedere, cel mai adesea – nu.

Ceea ce dă nota specifică și unică, cumva, centrului urban al Oradiei este prezența masivă a stilului „Secession”.

Am recăzut în timp. Cu ce-i rău.

Toți sîntem, în sensul originar măcar, „ipocriți”: sîntem, în diferite proporții, Impostorul, Actorul, Profetul și Ideologul.

Atunci de ce nu poate Justiția utiliza mărturia validă a Istoriei?

Nu-mi fac iluzii că argumentele mele (ca și altele) i-ar putea clinti pe adepții acestei „gnoze” de pe pozițiile lor.

Un mit grecesc povestește că un om, după ce a făcut un bine lui Zeus, a fost întrebat ce-și dorește drept răsplată.

La urmă e inevitabil ca noi toți să devenim, într-o anumită măsură, infectați cu morbul insensibilității etice.

Se inversează astfel o politică de decenii a universităților americane.

Ceea ce nu înseamnă că tentația de a profita de situația din Rusia, spre a impulsiona eforturile contraofensivei Ucrainei, nu rămîne mare.

Mai ales odată cu Facebook și alte rețele asemenea, egalitatea și democrația au triumfat.

Putem să nu-i credem pe oamenii de știință?

Da, Biblia, cu poveștile ei incomode, a speriat pe mulți slabi de înger de-a lungul secolelor.

Cîți nu scriu cu duiumul postări agramate și totuși se fac înțeleși, dovadă că primesc like-uri și au și urmăritori din belșug.

El privi în oglindă și, firește, se văzu pe sine însuși.

După ce, săptămîni, luni, ani, ai citit o sumedenie de cărţi și de autori, ba chiar o bibliotecă întreagă, încă nu ți s-a aprins becul?

Unora le plac mult, alții le urăsc, dar vorba e că s-au ținut neîntrerupt – am uitat de cîte mii de săptămîni.

Eroul lui Creangă s-a deșteptat porc și nu i-a fost rău, fiindcă a luat de nevastă o prințesă.

Un timp am sperat că lumea avansează global spre mai multă unitate, mai multă libertate, mai multă echitate.

Sînt, într-adevăr, unele indicii (chiar dacă nu întru totul doveditoare la această oră) că senatorul Văcaru se înșală.

Care e concluzia pe care o putem trage din asemenea judecăți, a căror tendențiozitate ideologică n-ar trebui să scape nimănui?

M-am prins unde stau rău IA și, ca să am ultimul cuvînt al omului, i-am cercetat în final la metaforă. Am întrebat: „Ce poți citi de pe buzele unei prăpăstii?”.

Aşa se explică, pesemne, de ce în filosofie s-a menținut „privilegiul” masculin, chiar şi în vremurile mai noi, de după emanciparea femeii.

Privite în ansamblu, aceste cerințe ale cultelor, care s-au așezat, din păcate și spre detrimentul lor, cred, la remorca BOR, nu vor încuraja deloc predarea Religiei într-un spirit tolerant

Ca să rezumăm printr-o imagine totul: ducem o viață de anexă a telefonului mobil.

Cîte unul se crede central fiindcă e bătăușul clasei; un altul, fiindcă e al planetei.

Dar marginali cumva sîntem cu toții.

Moartea sa în închisoarea comunistă e desigur regretabilă și trebuie pusă pe seama ororilor celuilalt totalitarism, dar ea nu scuză servilismul precedent.

Iar cînd ne lipsesc structural răspunsurile adecvate, povestea lipsei de răspuns e și ea un fel de răspuns.

Am remarcat pe FB că unii observatori s-au arătat surprinși, alții nedumeriți.

În tot cazul, omul tradițional știa cărui dumnezeu să se închine și cum s-o facă. N-avea de ales decît în ce fel să urmeze tabla valorilor prescrise.

Dar se poate întreba cineva: dacă răul nu se activează fără o anumită, fie și mică, proporție de bine, de ce binele însuși nu e mai puternic și mai activ?

Dacă acestea sînt așa, înțelegem pasiunea modernă pentru monarhia constituțională. Cu regii și prinții Angliei mai ales sîntem toți „vecini” prin intermediul presei, al Internetului și acum, iată, al unei cărți.

Închiși, așadar, aproape ermetic fiecare în bula noastră, incapabili să iubim și să apreciem ceea ce alții, din altă bulă, iubesc sau apreciază, în cel mai bun caz mai păstrăm numai atîta: nostalgia unei unități și comuniuni pierdute.

Ne mărturisim însă surprinderea că o societate, care se prezintă pe sine drept creștină, se poate considera pe sine în ordine fără acest fundament.

Oricare dintre noi este, în definitiv, un Siddharta care, la un moment dat, evadează din parcul palatului, vede mortul și încearcă să trăiască în continuare cum poate – oricît de departe ar rămîne de condiția de Buddha.