Dumnezeu ca bun de consum

În societățile tradiționale, religia individului este, de cele mai multe ori, religia statului (cuius regio, eius religio), iar formele de expresie ale credinței sînt reglementate. Omul are rareori latitudinea să opteze, iar eventualele abateri, disidențe sau variante față de crezul oficial rămîn private sau cel mult valabile în cercuri relativ mici și închise. Abaterile explicite sînt în general descurajate sau chiar interzise sub amenințarea unor pedepse severe.

Lucrurile stau cu totul diferit în societățile liberale moderne: aici nu numai că omul ajunge tot mai mult să opteze liber între credință și necredință, ci și devine capabil să-și aleagă zeii în care crede, cît și felul în care vrea să-i adore. Fără a putea pune semnul de egalitate între ofertele comerciale și cele de credință (căci implicarea existențială nu suferă comparație), trebuie totuși recunoscut că, într-un anume sens, se poate vorbi despre o „ofertă religioasă” și de o competiție de piață a credințelor – făcută prin toate mijloacele puse la îndemînă de media moderne, dintre care Internetul pare să joace un rol esențial – pentru cîștigarea de noi „clienți”.

Dincolo de toate, modernitatea noastră este caracterizată tocmai de acest fapt fără precedent: omul alege nu numai ce detergent să-și cumpere, unde să-și petreacă vacanțele sau ce partid îi reprezintă interesele, ci și cui și cum să se roage. Dar impactul acestei ultime alegeri pentru el însuși, pentru familia sa, dar uneori și pentru întreaga societate e major și uneori enorm. Simplificînd lucrurile, el poate:

– alege să rămînă nominal arondat unei Biserici tradiționale, dar în fapt comportîndu-se ca și cînd ar fi necredincios;

– renunța complet la credința de tip teist și atunci poate adopta o varietate sau alta de deism ori de agnosticism, ori poate deveni hotărît ateu și chiar ateu militant, transformînd necredința într-un fel de credință răsturnată.

– Invers, omul poate refundamenta credința sa, de la variante interpretative mai mult sau mai puțin largi și pînă la cele literaliste, respingînd total sau parțial știința modernă. De asemenea, el poate încerca să concilieze, printr-o formulă sau o alta, știința și credința sau poate opta pentru „neamestecul” dintre știință și credință, încercînd să le păstreze vii pe amîndouă. 

– În sfîrșit, omul își poate schimba complet religia moștenită, se poate converti, se poate radicaliza, cum se spune, nu odată spre marele detriment al societății, atunci cînd radicalizarea presupune și trecerea la acte violente.

Trebuie să notăm că alegerea unei credințe sau a unui fel de a crede (sau de a nu crede) nu e doar o chestiune de expresie verbală, ci în mare măsură de mod de viață. Alegem nu numai între diferite moduri teoretice de a-l concepe pe Dumnezeu, providența, mîntuirea, viața de după moarte etc., ci și (sau mai ales) între moduri diferite de a trăi, între socializări diferite, moduri diferite de a petrece timpul, înfățișare diferită. Prezența concomitentă în societate a vălului islamic, a crucifixului, a kippei, dar și absența lor în anumite cazuri – ca să ne limităm doar la aceste semne vizibile – devin un indiciu al unei alegeri libere, ba chiar al facilității cu care oamenii se pot schimba sub raportul credinței. Radicalizarea islamică ce duce uneori, sub influența ISIS sau Al-Qaeda, la terorism de masă e partea vizibilă și sinistră a ghețarului, dar faptul convertirii voluntare e mult mai general și asupra lui am vrut să atrag atenția.

Așadar, noi, oamenii de azi, ne alegem credințele la fel de liber, de ușor și de neproblematic sub raport practic, legal, precum ne alegem calculatoarele, politicienii sau „look”- ul. Acesta e un fapt incontestabil al libertății moderne. Dar implicațiile lui sînt majore. Căci este omul modern, orice om modern, suficient de matur, de responsabil cînd face alegerea din „meniul de dumnezei” la dispoziție, o alegere care, spre deosebire de alegerile de detergenți, pantofi, vacanțe și chiar politicieni, îl implică existențial pe el, profesia sa, familia sa, dar uneori societatea în ansamblu? Mai ales că, deși în alegerea respectivă pot intra și factori raționali, în ultimă instanță ea nu poate fi măsurată numai cu metrul rațiunii, din motive evidente. Dar cred că o alegere incomplet raționalizabilă nu-i obligatoriu să fie deopotrivă și una absurdă sau chiar criminală. Un anumit grad de rezonabilitate e posibil și dezirabil, iar societățile ar trebui să aibă curajul să declare că anumite opțiuni, deși posibile, sînt nerezonabile și, potențial, explozive. În consecință, nu cred că ne abatem de la ideea libertății dacă propaganda fundamentalistă de orice fel ar fi descurajată și îngrădită, și nu mă refer numai la fundamentalismul islamic, deși acesta are potențialul distructiv maxim. 

În tot cazul, omul tradițional știa cărui dumnezeu să se închine și cum s-o facă. N-avea de ales decît în ce fel să urmeze tabla valorilor prescrise. Morala sa practică decurgea din credința oficială. Omul de azi procedează adesea invers: mai întîi își definește tabla valorilor (fie și vag, prin opoziție cu alte table de valori), după care își prescrie dumnezeul personal pe care îl vede capabil s-o garanteze și pe care îl alege din „oferta divină” disponibilă pe piață. E o autonomie, magnifică uneori, trivială adesea, nu o dată asasină pentru sine și societate.  

Secolul al XIX-lea a proclamat „moartea lui Dumnezeu”, secolul XX a încercat să o pună în practică (prin comunism și nazism); dar iată că secolul XXI l-a reînviat pe Dumnezeu, apoi a început să-l promoveze cu mult succes drept „bun de consum” printre celelalte. Iar cifra „de afaceri” – se pare – crește mereu.