Horia CORCHEŞ

Părinții și profesorii, care sînt cele mai apropiate modele pe care copiii le pot avea.

Pentru a contribui la construirea unui viitor mai bun și mai inovator. Dar vrem asta oare?

Într-o lume plină de dureri și de suferințe, școala poate fi un sanctuar.

Școlile nu ar trebui să mai fie doar locuri cu săli de clase în care se predau niște conținuturi pentru a se obține cunoștințe academice.

Școala nu poate face totul.

Despre oglinda nuanțat îndreptată spre vinovatul faptic și despre celălalt eveniment, în episodul următor.

Doar educația este cea care permite repudierea și sancționarea.

Cenzura este o soluție pe care nu trebuie să ne-o dorim. Autocenzura, însă, este o soluție.

Modele însă pot tara destine. Și, dacă vreți, puteți citi cu accentul mutat subiectul enunțului anterior.

La fel ca în viețile noastre personale, și în învățămîntul românesc se poate învăța o lecție a umilinței.

Ruptura dintre cele două, rana se poate vindeca doar cu o conexiune emoțională autentică.

Ani sau zeci de ani în care s-a manifestat doar respingere, critică agresivă, contestare, dispreț.

Un copil trebuie să deprindă pas cu pas reguli ale societății în care va trăi ca adult.

S-a încheiat greva pe care am susținut-o, așadar, scriind despre nevoia de restabilire a demnității.

Mai mulți pași pe cîmpul înverzit și mai puține ghivece.

Charlie este un profesor dedicat, căruia viața nu i-a permis multe victorii, nu i-a adus prea multe satisfacții.

Dacă vrem sănătate și calitate, de aici trebuie să începem. De la bani, această chestiune măruntă.

Redați-le profesorilor demnitatea.

Și totuși, cînd intră la ore, încearcă să aibă zîmbet pe buze. Și totuși, cînd ies de la ore, adesea au zîmbet pe buze.

Pare că și-ar putea lua zborul în orice clipă, că s-ar putea înălța de la pămînt, așa firavă cum e și plină de emoție.

Dar mă declar, pe persoană fizică, puțin stupefiat și puțin indignat de perspectiva reductivă.

Nu școala este cea care nu face nimic.

Te uiți la ea și vezi, este adevărat, semnele oboselii pe chip și pe întreaga ținută.

Pentru că meseriile care au la bază formații educaționale umaniste sînt depreciate și prost plătite.

Dar, în același timp, autoritatea școlii și a cadrului didactic, care a suferit, în ultimii 30 de ani, mult, trebuie reabilitată.

Dar nu doar de la lege trebuie să așteptăm întotdeauna rezolvări.

Dar dincolo de negare, dacă nu apare și acceptarea, efectele pe termen lung sînt devastatoare.

Presiune care, în unele cazuri, se transformă în adevărate forme de bullying, fără doar și poate.

Cînd Selly avea vîrsta ta, avea în cont mai mulți bani decît valorează tot ce familia ta a adunat de-a lungul timpului.

Le transmit, din experiența personală, că vor simți îmbunătățiri semnificative ale vieții lor, pe toate planurile!

Cumva am și convingerea că o astfel de lectură a literaturii ar duce la formarea unei mase mai mari de cititori.

În fond, o inspecție ar trebui să fie doar ocazia pentru ca această prestație să fie îmbunătățită de pe urma unor sfaturi și a unor îndrumări.

Și ce poți face, atunci cînd te confrunți cu acest fanatic (aflat, cum spune Oz, uneori, în tine însuți)?

O altă problemă o reprezintă cea a meditațiilor date elevilor din propriile clase.

Se știe cît de puțin stagiu pedagogic se face la orice facultate, pentru a se obține calificarea de profesare în învățămînt.

De la Simona Popescu la Emil Brumaru, de la Mircea Dinescu la Mircea Cărtărescu, autorii contemporani nu lipsesc.

Mircea Cărtărescu, în cîteva fraze, a spus, așadar, niște adevăruri tranșante și care trebuie rostite de o voce cu autoritatea lui.

Săracul, orbul, ologul nu sînt cei cu haine murdare, în zdrențe sau cu dizabilități fizice. Sînt cei care au lipsa în întîmpinarea căreia tu poți veni cu oferta ta.

Revenind la o imagine utopică, poate va veni momentul cînd, în școală, vom preda valorile universalului, într-o lume a globalizării fără granițe statale.

În timpul sărbătorilor, cu același cor, vreo 20-30 de oameni, am colindat pe la casele noastre.

Profesorii au nevoie de salarii, au nevoie de bani, pentru că trebuie să trăiască decent, iar decența este o valoare mijloc, fără de care nu poți ajunge la valorile scopuri.

Durerea pe care însă o resimte sistemul este că familia percepe grădinița în cu totul alți termeni.

Așa era ea, o profesoară severă din cale-afară, la orele căreia nu se auzea nici musca.

Din fericire, chiar și în cadrul acestor formări pe care le mai susținem, constatăm că numărul acestor profesori este în scădere.

Cine nu a trecut prin astfel de experiențe poate să creadă orice.

Noi vedem demoni și pompăm o retorică a salvării nației.

Riscăm, și nu sîntem departe de acest fapt, să ne transformăm întregul parcurs educațional, cel puțin în ultimul an dinainte de examen, într-unul exclusiv de rezolvare de teste.

Nu zic că nu este în regulă să le u­șurăm copiilor noștri viața.

Una peste alta, nu cred că de uniformizare avem nevoie. Și problemele învățămîntului nu sînt rezolvabile prin introducerea obligativității uniformei.

Ei bine, am mari rezerve despre profesorii care nu suportă stupiditatea.