Premii sau condamnări la tristețe?
Urcă prima pe scenă. E micuță, delicată, îmbrăcată într-o rochie bleumarin cu flori multicolore brodate, cu cordeluță pe cap. Și un zîmbet care-i luminează chipul, luminînd, de asemenea, întreaga sală. Sală care o aplaudă cu o căldură și cu un entuziasm care emoționează. Este în clasa a V-a și a luat ultima mențiune. Rînd pe rînd, alături de ea urcă ceilalți premianți. Celelalte mențiuni de la nivelul ei, apoi premiul III, premiul II, premiul I. Mențiunile de la nivelurile superioare, premiile III, II și I. Ea ține în mîini, întoarsă spre sală, diploma sa și zîmbește mereu transfigurată. E fericită. O fericire simplă, autentică, lipsită de orice urmă de spirit competițional coroziv, de resentimente pentru colegii care au premii mai consistente. Din cînd în cînd salută cu mîna întreaga sală și chicotește de bucurie cînd sala îi răspunde cu aplauze. Pare că și-ar putea lua zborul în orice clipă, că s-ar putea înălța de la pămînt, așa firavă cum e și plină de emoție.
La un alt nivel, dintr-o clasă de liceu, a urcat la un moment dat o altă premiantă. Are locul III. I s-a alăturat, imediat, băiatul care a luat premiul II. S-a așezat alături. Sînt deja mulți elevi pe scenă și se așază unii lîngă alții, dar cum nu încap într-o singură linie, treptat s-au creat mai multe rînduri. Premiul III îi dă un ghiont premiului II și trece în fața lui, acoperindu-l pe jumătate. Vrea să fie în primul rînd. N-a văzut aproape nimeni mica rocadă. La pupitru se citesc numele următorilor premianți, li se înmînează diplomele și își iau de la masa alăturată pachetele cu premii și plicurile cu bani. Băiatul cu premiul II nu ripostează, surîde amuzat. Nu protestează, o lasă să treacă cu totul în fața lui. La cîțiva pași distanță, fetița cu mențiune salută iar sala cu mîna, electrizînd-o, zîmbește și e fericită. A luat mențiune, nu contează că este ultima, a urcat prima, este pe podium la etapa națională.
Pe scenă urcă rînd pe rînd alți și alți elevi. Unii zîmbesc luminos, alții zîmbesc încurcați, unii nu schițează nici un zîmbet, au chipuri impasibile sau chiar înghețate unii, alții sînt timizi, privesc în jos. Printre ei, cîte unul sau una pare că i s-au înecat corăbiile. Că a pierdut, nu că a cîștigat. Că a primit nu un premiu, ci o condamnare la tristețe.
Festivitatea s-a încheiat cu aplauze, multe premii, multă bucurie. Echipajele județelor se adună în jurul profesorilor însoțitori cu care au venit din toată țara și a profesorilor din Comisia Națională. Este sfîrșitul celor cîteva zile de concurs și de emoții. S-au legat prietenii noi, se fac fotografii, se rostesc vorbe de rămas-bun și se fac promisiuni de revedere, poate la alte ediții ale olimpiadelor. Vezi bucuria și pe chipurile celor care nu au obținut nici un premiu, nici o mențiune. Fac parte dintr-un grup deosebit, oricum, au participat la etapa națională a olimpiadei. Probabil, mulți dintre ei își doresc mai mult și vor încerca să obțină mai mult. Dar nu sînt copleșiți de frustrarea că nu au obținut acum vreun premiu. La fel simt cei care au obținut premiul III sau II. Iar cei cu premiul I se gîndesc, poate, deja, la posibilitatea de a-l obține și la o următoare ediție.
Afară, într-un gang de lîngă clădirea unde a avut loc festivitatea, o fată de liceu trăiește, însă, o altă stare. „Eu nu am luat nimic! Nimiiiiic!” Cuvintele ei sînt strigăte și răzbat dincolo de gang. Sînt rostite repetat, sînt urlete, de fapt, într-o criză a disperării și a lacrimilor. Se aud cînd prelung, cînd sacadat, printre sughițuri. Alături, o femeie și un bărbat. Probabil, părinții săi. Încearcă să o potolească, îi vorbesc blînd. Dar fata le răspunde agresiv, copleșită de sentimentele negative pe care le trăiește. În cele din urmă pleacă toți trei, cu fata zguduindu-se în continuare de plîns.
Olimpiadele, aceste competiții ale emoțiilor... Concursuri școlare care presupun o serie de etape, de la cea pe școală, apoi pe municipiu și apoi pe județ, culminînd cu etapa națională, la care se califică doar cei mai buni, cîțiva, o mînă. Concursuri care, iată, scot la iveală uneori trauma, greșita înțelegere a succesului, a drumului parcurs pentru a-l obține, a locului și rolului pe care îl ai într-o rețea de participanți. Dacă pentru unii a ajunge la o etapă națională reprezintă o experiență în sine, o bucurie, un succes, pentru alții reprezintă un eșec dacă nu cîștigă măcar un premiu sau chiar premiul I. Și, în aceste cazuri, părerea mea este că avem de-a face cu o problemă de abordare, fie din familie, fie din mediul școlar al elevului, care pentru a mai fi rezolvată necesită o abordare psihoterapeutică.
Presiunea pusă pe un copil poate de familie. Construcția unei personalități care să nu aibă mecanismele de reziliență în fața frustrării. Înțelegerea competiției de pe o poziție de individualism și de egoism. Neputința de a te bucura de ceea ce ai realizat, nu de a te lăsa copleșit de negativism în fața unui (aparent) eșec. Ce grave greșeli, ce impardonabile gafe de educație!
Competițiile școlare nu ar trebui să provoace astfel de traume. A vrea să fii mai bun nu ar trebui să fie egal cu a-i urî pe toți cei ce (contextual) se dovedesc a fi mai buni. Dorința de a cîștiga nu ar trebui să te dărîme atunci cînd pierzi. Școala, dar și familia, ar trebui să te învețe asta. Cu ce încrîncenare te pregătești pentru a ajunge acolo, în ultima etapă, dacă odată ajuns, te spulberă de pe picioare faptul că nu o cîștigi?
Copila de clasa a V-a, care a cîștigat ultima mențiune, ar fi zîmbit, sînt convins, și dacă nu ar fi cîștigat nimic. Era cîștigătoare prin simpla participare. Și nu mă îndoiesc că în anii următori va ajunge să cîștige tot mai mult. Pentru că oamenii care știu să trăiască în orizontul bucuriei, al zîmbetului și al optimismului sînt mereu cîștigători. Olimpiadele școlare ar trebui să cultive acest spirit, al bucuriei de a participa, de a te situa în propria poveste. Nu de a te otrăvi cu succesul celorlalți.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
