nici așa nici altminteri

...Și, dacă ai noroc, ideea revine la tine tocmai cînd gîndești aceste lucruri.

Îmi cer scuze, oricum, și rămîn un mare fan al minunatului cuplu parizian.

Și totuși, performanța nu are neapărat de-a face cu vîrsta.

„Fermecătoarele greșeli ale tinereții mele...”

Ca dovadă, trebuiau aduse urechile secționate ale celor uciși.

Răsfoieli din timpul aceleiași călătorii.

Sugestii existențiale Zen. Trei feluri de a fi: a) ca piatra (reține toate impresiile); b) ca nisipul (reține prompt, dar pierde repede) și c) ca apa (nu reține).

Pascal: „Dumnezeu e media dintre nimic și tot.”

Am 19 ani și mă simt, cîteodată, sfîrșit.

Cu alte cuvinte, în politică e nevoie și de un dram de noblețe. Chiar dacă – și tocmai dacă – adversarului îi lipsește.

În contextul autohton, cel de-al treilea sfat al dlui Shultz nu e valabil doar pentru miniștrii de Externe. Dar să nu ne facem iluzii. Nimeni nu-l va lua în serios.

Să conduci fără să conduci, să munceşti fără să munceşti, să obţii performanţa fără obsesia ei toxică.

Și îi prefer pe Emil Brumaru și pe Toto Cutugno lui Gheboasă.

Recunosc, totuși, că în asemenea împrejurări se face auzit, în sufletul meu, și cîte un drăcușor.

La el acasă, adică în ţările dezvoltate, capitalismul încearcă să se reformeze, dezvăţîndu-se de rutina proprie.

Despre obiectivitatea valorii, în speţă a frumosului, încercase şi Platon să afle ceva, în Hippias Maior.

Pentru a ocupa o funcție publică așa trebuie să fii! Melancolic și imobil ca un spectator ghinionist!

Inventarul acestor melancolii se poate extinde indefinit…

Dispariția lui Alain Besançon afectează grav șansa lumii noastre de a cereceta și pricepe temeinic și adecvat ce-am trăit și ce trăim.

Şi apropo de primarii Bucureştiului, cum o fi să te instalezi în linia Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti, Nicolae Fleva, Grigore Cerchez, Pache Protopopescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihai. G. Cantacuzino şi Vintilă Brătianu?

Vom încerca recuperarea unei galerii de posibile modele pentru cei care se ocupă astăzi de trebile țării.

Fără iluzii și fără nerăbdare.

Credința și îndoiala merg împreună. Nu e posibilă credința fără îndoială, iar cine nu se îndoiește e nebun.

Dilemele se depăşesc, adesea, nu prin manevre solemne şi prin ieremiadă, ci prin identificarea a ceea ce, în ţesătura vremii, e îngustime fudulă şi caraghioslîc.

Mă opresc, melancolic, aici.

Pe scurt: nu sîntem de acord ca, dacă 25 de parteneri ne vor în Schengen și doi nu, dreptatea să fie de partea celor doi.

O cauză frecventă a derapajului oratoric este confuzia, mai mult sau mai puţin conştientă, a genurilor.

Ne lăsăm sau nu ne lăsăm pe mîna „experţilor”? N-avem de ales. Ne lăsăm. Dar pe mîna căruia dintre ei?

Toți sînt slujbași de mîna a doua ai propriului destin.

Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat.

Sînt uimit, de mai multă vreme, de comportamentul public al ÎPS Teodosie de la Constanța.

Fără o exigenţă pascală neîntreruptă, sărbătorirea, o dată pe an, a „mormîntului gol“ riscă să devină rutină jubiliară, un soi de „1 Mai“ bisericesc.

Frază tipică de latin ne-spaniol: „Știi dumneata cine sînt eu?! Avocatul X, fost consilier în ministerul Y, rudă cu principele Z”.

Lozinci pe pereții cantinelor muncitorești: „Mestecînd cu grijă mîncarea, ajuți societatea”, „Carnea e vătămătoare”, „Un om conține tot atîtea grăsimi cît 200 gr. de carne”.

Din păcate, puțini știu cine a fost Alexandru Dragomir.

A crede înseamnă a paria pe o inevidență, a „credita” un „posibil”, dincolo de exigențele stabile ale „realului”.

Destinul converteşte „ordinea“ naturală (şi pe cea divină?) în viaţă, în dinamism imanent, în armonie de inanalizabile.

Cum de nu există din partea instituțiilor aferente reacții prompte, severe, susținute juridic, împotriva unei astfel de imposturi?

Cultura dialogului e în declin. Ce e de făcut? Mai întîi, ar fi nevoie, poate, de un episod de tăcere asumată.

Dacă te hotărăști să scrii despre un subiect de actualitate, intri în alte „dileme”.

Europa se definește, așadar, prin refuzul oricărei forme de „europocentrism”.

Nu vrem să extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic.

Ascult şi aud, în întuneric, mesajul, totodată imemorial şi eschatologic, al destinului naţional.

Dar, în general, reacția unora dintre politicienii și gazetarii autohtoni după eșecul Schengen n-a reușit să depășească mimica unei bosumflări provinciale.

Să ne înțelegem: nu vreau să-i evacuez nici pe Marx, nici pe Engels, nici pe G.B. Shaw, pe Sartre, pe Éluard sau pe Aragon din lista de repere semnificative ale culturii europene.

Un excelent film polonez (Cold War) din 2018, în regia lui Pawel Pawlikowski, oferă o melancolică imagine a acestei insolubile duplicități.

Ioana Bot îmi trimite, anual, mostre folclorice fermecătoare. Mai jos, două dintre ele (culese – îmi spune Ioana – de folcloristul maramureșean Dumitru Iuga).

Şi totuşi, imaginile lui Florin Ciubotaru nu sînt doar discurs şi nu sînt doar exces al multiplicităţii

Poate un eșec politic să producă și un paradoxal benficiu? Am ratat adminterea în Spațiul Schengen.

Dacă nu credeţi, căutaţi, pe YouTube, filmuleţul în care Vladimir Putin cîntă, la un concert de binefacere, melodia „Blueberry Hills“.

S-au găsit, inevitabil, și hermenuți subtili, care să extindă „marasmul” nicasian asupra „discipolilor”.

Nu mai e vorba de o slujbă publică, destinată să lămurească în vreun fel pe privitor.

Greșeala s-ar putea repara, poate, la o difuzare ulterioară.

„Economie înseamnă să stăm puțin cu lumină și să stăm mult pe întuneric.”

E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţionale, regele Carol I nu umblă după cauze externe.

Un bun sfătuitor nu are convingeri normative imuabile: el răspunde întotdeauna potrivit cu chipul celui care întreabă.

Toată lumea se plînge că talentele şi inteligenţele româneşti părăsesc ţara. E o temă naţională, sentimentală, electorală.

În materie de politică externă (dar şi internă), independentul român e pentru descentralizare. E, cu alte cuvinte, un fervent antieuropean.

Ne scufundăm în omogenitatea lui „tu”, iar „tu” evoluează semantic spre „nimeni”.

Dinaintea unui spectacol mai curînd grotesc, ca acela imaginat de Kremlin în noaptea dinspre 2011, avem dreptul să spunem, ca regina Victoria: „We are not amused!”.