Note, stări, zile
4 martie 2023
Aflu, din (multă) presă, că, la Institutul Cultural Român din Londra, doamna directoare a organizat un concert de 1 Martie, dăruind publicului, între altele, propria ei contribuție artistică. A cîntat o melodie populară („Mociriță cu trifoi“), vizibil încîntată de sine și strecurînd, în interpretare, mici hohote de rîs cordial... Am vrut să aflu mai multe despre doamna directoare, stingherit că n-am auzit niciodată de dînsa. Am căutat pe net și am avut numai surprize. Catinca Maria Nistor e o personalitate! A fost directoare la Teatrul Bulandra (!), a studiat la London School of Economics (deși faimoasa instituție declară că n-o găsește în acte...), e fiica unei mari personalități din masonerie (naș de cununie, la rîndul lui, al unui mare fost președinte al Camerei Deputaților, dl Valeriu Zgonea). Pe YouTube am găsit episodul audierii dnei Nistor în Parlament, în perspectiva numirii sale în postul de la Londra. Siguranță de sine, veselie juvenilă, aplomb. Odată ajunsă în funcție, a preferat, aristocratic, să refuze o locuință oferită gratis în centrul capitalei britanice, optînd pentru un apartament a cărui chirie (6.500 de lire) să fie în sarcina Guvernului român. Un om care știe ce vrea, știe că poate, știe că toată lumea o crede și o susține (cu excepția unor bombănitori ofticoși).
Reflexul meu, vetust probabil, e să asociez marile funcții din instituțiile culturale cu nume prestigioase, cunoscute și recunoscute prin performanțe memorabile și printr-o activitate profesională îndelung confirmată de succes și ecou public. Lucrurile s-au schimbat. Se încurajează „prospețimea“ anonimatului, promovarea „nediscriminatorie“ a celor „marginalizați“ fie de vîrsta lor fragedă, fie de ubicui prejudecăți sexiste, fie de coloratura politică pe care au asumat-o. E explicabil, deci, că văd în fotolii „decisive“ persoane despre care nu știu nimic. Nu știu nici cine e dl Liviu Jicman, cel care, în calitatea sa de președinte al Institutului Cultural Român, a propus-o pe dna Nistor să răspîndească în spațiul britanic cultura românească („Mocirița cu trifoi“ fiind încă, pe nedrept, ignorată la Londra). În general, nu mai am nici o reprezentare despre rețeaua ICR de pe mapamond (oameni, programe, succese etc.). Și nu pot să nu-mi amintesc, prin contrast, cum arătau lucrurile pe vremea lui Horia-Roman Patapievici, evacuat cu mare tapaj, în ciuda incontestabilelor lui reușite instituționale. Cine e curios poate descoperi, pe net, cîte lucruri importante s-au petrecut sub mandatul „băsistului“ H.-R.P. În anii președinției lui, numărul institutelor culturale romanești din străinătate a crescut de la 5 la 15. Tot atunci, României i s-a încredințat șefia EUNIC (Rețeaua Institutelor Naționale de Cultură din Uniunea Europeană). Și multe altele. Rezultatul? Patapievici a fost dat afară. Începea o altă eră. Cea care culminează, iată, cu dl Jicman și cu marea actriță și cîntăreață Catinca Maria Nistor. O eră în care Institutele Culturale Române au devenit o anexă discretă a unor tandre (și lucrative) manevre de partid și de familie. Locuri de răsplătit tot felul de simpatii conjuncturale. Aferim! În fond, această curajoasă reînnoire de cadre nu se manifestă doar în spațiul cultural. Avem o serie întreagă de miniștri despre care nu știm decît că au ajuns miniștri. Nu zic, unii or fi niște formidabili specialiști, niște personalități de excepție, nedreptățite pînă acum de soartă... Abia aștept să văd explozia paradiziacă a țării, după instalarea lor în fotolii decisive...
6 martie 2023
La vîrsta mea, sînt, inevitabil, un conștiincios client al farmaciilor. Printre medicamentele de care mă folosesc este (era) și Extraveralul. Spun „era“, pentru că, de o bună bucată de vreme, nu mai e de găsit. Nici pe rafturi, nici pe stoc. Nimeni nu ne explică de ce, pentru cît timp sau dacă e vorba de o dispariție definitivă. Ne descurcăm cum putem, amplificînd stresul căutării, cel pe care îl combăteam chiar cu Extraveralul devenit, între timp, o utopie...
Încă ceva, din același domeniu. Pestrița noastră rețea de presă ne confruntă, adesea, cu reclame pentru un nou medicament miraculos. Tehnica este următoarea: se instalează pe pagină fotografia unui medic celebru (fără să fi fost întrebat, sper), care dă, chipurile, un interviu despre o soluție farmaceutică optimă pentru vindecarea (nu pur și simplu tratamentul) unor afecțiuni cronice hiper-răspîndite: diabetul și bolile de inimă, de pildă. Cititorul află că tot ce recomandă, pentru asemenea rele, medicii curanți obișnuiți e o înșelătorie, o conspirație, menită să faciliteze masive cîștiguri financiare pentru mafia farmaceutică și spitalicească. Tot ce iei, de ani întregi, la sfatul celor care te tratează, e o păcăleală. N-ajută la nimic. Din contra. Există însă, în afara lanțurilor farmaceutice, soluții medicamentoase miraculoase, de care poți face rost imediat, completînd rapid (ca să nu dai de stocuri epuizate...) un formular de comandă, tipărit în josul paginii de ziar. Ieftin, rapid și magic! De cîte ori dau peste așa ceva, mă întreb: nu există instituții medicale afectate de asemenea proceduri mediatice? E normal ca cititorul obișnuit să fie prevenit că medicii cu care are de a face îl trag pe sfoară și că piața geme, nepedepsită, de false produse medicamentoase, cu eficiență iluzorie, în vreme ce adevăratele soluții sînt ținute sub obroc, numai la îndemîna bolnavilor curajoși, care comandă pe loc ceea ce le sugerează adevărații lor „salvatori“, semnalați, generos, în paginile unor grijulii gazete? Cum de nu există din partea instituțiilor aferente reacții prompte, severe, susținute juridic, împotriva unei astfel de imposturi? Sau te pomenești că impostorii au dreptate?! Ajutor!
